înşela amarnic şi de astă dată; cu cât trecea timpul, cu atât canonul era mai necruţător. Toată lumea îi purta respectul pentru binefacerile lui, deşi se temea de el, fiindcă umbla tot încruntat şi ursuz, dar pe măsură ce se vedea crescând în ochii tuturor, mai aprig se zbuciuma în adâncul sufletului, încât aproape că nu mai putea să îndure. Mi-a mărturisit că uneori îi venea să-şi curme viaţa. Mai târziu însă i-a încolţit un alt gând în minte, a prins să urzească în taină un vis care la început i s-a părut atât de nesăbuit, încât nu vedea cum l-ar fi putut aduce la îndeplinire, dar care, pe zi ce trecea, prindea rădăcini tot mai adânci în el. Îi căşunase, adică, să se scoale într-o bună zi, şi, ieşind în faţa mulţimii, să mărturisească în gura mare c-a omorât un om. Trei ani s-a tot frământat, urmărit de gândul acesta, punând la cale în fel şi chip cum să-l înfăptuiască. În cele din urmă, credinţa că mărturisindu-şi nelegiuirea se va uşura de povară şi va redobândi de-a pururi liniştea pierdută a pus cu totul stăpânire pe sufletul lui. În acelaşi timp însă se cutremura de groază numai când se întreba cum să dea în vileag adevărul? Tocmai atunci a avut loc duelul meu. „A fost destul să mă uit la dumneata, ca să-mi calc pe inimă”, mi s-a destăinuit el. îl priveam fără să scot un cuvânt.

— Cum se poate, am strigat deodată, ridicând braţele spre cer, un lucru de nimic ca ăsta să fie în stare să trezească în sufletul dumitale o hotărâre atât de covârşitoare?

— Nu uita că hotărârea asta s-a plămădit în mine timp de trei ani, mi-a răspuns el, nu mai lipsea decât imboldul care s-o pună în mişcare, şi-acest imbold mi l-a dat acest lucru de nimic, cum zici dumneata. Te-am văzut şi, văzându-te, m-am mustrat în sinea mea şi te-am invidiat, a adăugat el cu asprime.

— N-o să te creadă nimeni, am clătinat eu din cap, doar au trecut paisprezece ani de atunci!

— Am dovezi temeinice. E de ajuns să le înfăţişez. M-au podidit lacrimile şi l-am îmbrăţişat.

— Un singur lucru te-aş ruga să-mi spui, a urmat el (ca şi cum de cuvântul meu ar fi atârnat totul!), ce să fac cu soţia, cu copiii? Biata femeie, mi-e teamă să nu se prăpădească de durere, iar copiii – cu toate că n-au să-şi piardă nici rangul şi nici averea – au să rămână toată viaţa odraslele unui ucigaş. Şi ce amintire, o, Doamne, ce amintire am să le las!

Nu găseam nimic să-i spun.

— Cum să mă despart de ei, să nu-i mai văd niciodată? Fiindcă n-am să-i mai văd niciodată!

Am rostit în gând o rugăciune şi m-am ridicat în picioare. Tremura sufletul în mine.

— Şi atunci? m-a întrebat el.

— Du-te şi mărturiseşte-ţi păcatul în faţa oamenilor. Totul pe lume este trecător, singur adevărul e veşnic. Copiii au să se facă mari şi atunci au să-şi dea seama de toată măreţia faptei dumitale.

La plecare, hotărârea lui părea nestrămutată. După aceea însă, timp de două săptămâni, seară de seară a tot venit pe la mine: pregeta mereu, nu găsea destulă tărie în el. Mult m-a mai chinuit în vremea asta! Uneori părea pe deplin hotărât şi-mi vorbea cu lacrimi în glas:

— Ştiu că din clipa când voi da totul pe faţă, raiul îşi va deschide porţile pentru mine, şi le va deschide fără nici o zăbavă. De paisprezece ani viaţa mea e un iad. De astă dată vreau să-mi ispăşesc păcatul. Voi îndura cu supunere suferinţa şi voi începe o viaţă nouă. Poţi cutreiera lumea cu minciuna în suflet, dar de întors nu te mai poţi întoarce îndărăt. Azi nu numai pe aproapele meu, dar nici chiar pe copiii mei nu mă lasă inima să-i iubesc. Doamne, copiii mei! Poate c-au să-şi dea seama cândva cât m-am chinuit şi n-au să mă osândească! Nu în forţă, ci în dreptate sălăşluieşte Dumnezeu.

— Nu se poate să nu înţeleagă cât de vitează-i fapta dumitale, îl mângâiam eu, dar nu acum, neapărat mai târziu îşi vor da seama că ai slujit dreptatea, adevărul ceresc, care-s mai presus de orice...

Pleca mai liniştit, dar a doua zi venea iarăşi, palid la faţă de mânie, şi mă lua în primire ironic:

— De câte ori vin la dumneata, te uiţi atât de curios la mine, ca şi cum m-ai întreba: „Tot n-ai făcut nimic?” Aşteaptă, nu te grăbi să mă dispreţuieşti. Nu-i chiar atât de uşor cum ţi se pare. S-ar putea, totuşi, să nu fac pasul acesta. Sper că n-ai să mă denunţi...

Nu numai că nu mi-aş fi îngăduit să-i arăt o curiozitate ce nu-şi avea locul, dar nici măcar să-mi ridic ochii la dânsul nu cutezam. Mă simţeam stors de puteri, ca după o boală grea, şi sufletul meu era mereu înlăcrimat. Îmi pierise până şi somnul.

— Adineauri m-am despărţit de soţia mea, îmi mărturisea el. Ştii dumneata ce înseamnă o soţie? La plecare ştrengăruşii mi-au strigat: „La revedere, tăticule, vino repede înapoi, să citim împreună Revista copiilor”. Nu, dumneata nu poţi să înţelegi asta! Nenorocirea altuia nu sădeşte în mintea nimănui înţelepciunea.

Îi scânteiau ochii şi-i tremurau buzele. A izbit cu pumnul de au sărit toate lucrurile de pe masă. De felul lui îl ştiam un om potolit; niciodată până atunci nu-l văzusem ieşindu-şi din fire.

— Trebuie neapărat s-o fac? a strigat el. Crezi într-adevăr că trebuie? Nimeni n-a fost osândit, nimeni nu putrezeşte în ocnă din pricina mea, argatul a murit de moarte bună. Iar sângele, sângele l-am răscumpărat prin atâta canon şi suferinţe! De altfel, nici n-au să mă creadă, n-au să pună nici un temei pe dovezile aduse de mine. Trebuie totuşi să mărturisesc, trebuie într-adevăr? Sunt gata să-mi ispăşesc până la capăt nelegiuirea, numai să nu-mi nenorocesc soţia şi copilaşii! Este oare drept să-i trag în prăpastie după mine? Nu ne înşelăm cumva? Unde este adevărul? şi apoi, oamenii vor şti oare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască precum se cuvine, sunt ei în stare să-l recunoască?

„Doamne,