m-am gândit eu, tot îi mai pasă încă de părerile lumii!” Mi-era aşa milă de el, că i-aş fi împărtăşit cu dragă inima soarta să fi ştiut că-i pot aduce vreo uşurare. Părea cuprins de o deznădejde fără margini. Îmi dădeam seama că nu minţea, şi sufletul meu viu s-a cutremurat înţelegând ce înseamnă să iei o asemenea hotărâre.

— Spune-mi, ce să fac? Soarta mea e-n mâinile dumitale! a strigat el din nou.

— Du-te şi mărturiseşte... am şoptit eu.

Simţeam că mi se frânge glasul, şi totuşi am rostit toate cuvintele răspicat. Şi luând de pe masă Sfânta Scriptură în tălmăcirea rusă, am deschis-o la Evanghelia lui Ioan, capitolul XII, versetul 24:

„Amin, amin, grăiesc vouă, grăuntele de grâu, când cade în pământ, dacă nu moare, rămâne stingher; iar dacă moare, aduce multa roadă.” Citisem versetul acesta cu puţin înainte de venirea lui.

L-a citit şi el. „Aşa e”, a recunoscut el cu un zâmbet amar. A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: „Găseşti nişte lucruri în cărţile astea că rămâi uluit. E aşa de simplu să le vâri în ochii altora... Dar cine le-a scris? Oamenii? Nu cred!”

— Sfântul Duh, i-am răspuns eu.

— Nu te costă nimic s-o spui, a zâmbit el din nou, de astă dată însă cu un fel de ură parcă.

Am luat iarăşi cartea, am deschis-o şi i-am arătat Epistola către evrei, capitolul X, versetul 31. Am citit: „Înfricoşat lucru este să cădem în mâinile lui Dumnezeu cel viu!”

Citind, a tresărit înfiorat şi a azvârlit cartea pe masă.

— Cutremurătoare cuvinte! Ai ştiut într-adevăr ce să alegi. S-a sculat apoi în picioare. Rămâi cu bine, a adăugat el, s-ar putea să nu mai vin niciodată... o să ne întâlnim în rai. Sunt paisprezece ani, vasăzică, de când am căzut „în mâinile viului Dumnezeu”, aşa se cheamă aceşti paisprezece ani. Mâine am să mă rog de mâinile acestea să mă dezlege...

Aş fi vrut să-l iau în braţe să-l sărut, dar n-am îndrăznit: era încruntat la faţă şi avea o privire grea. L-am lăsat să plece. „Doamne, a izbucnit un glas înlăuntrul meu, unde s-a dus omul ăsta?” şi, căzând în genunchi în faţa icoanei, am plâns şi m-am rugat pentru el la Sfânta născătoare, ocrotitoarea noastră, şi degrabă ajutătoare tuturora. Am stat aşa în rugăciune, cu lacrimile pe obraz, o jumătate de ceas. Era târziu, aproape de miezul nopţii, când uşa s-a deschis deodată şi m-am pomenit cu el din nou în odaie. Nu ştiam ce să cred.

— Unde-ai fost? l-am întrebat.

— Mi se pare c-am uitat ceva... a murmurat el... o batistă... Dar chiar dacă n-am uitat nimic, lasă-mă să mă odihnesc puţin pe scaun...

S-a aşezat. Rămăsesem în picioare în faţa lui.

— Şezi şi dumneata, m-a poftit el.

Preţ de vreo două minute, nici unul dintre noi n-a mai spus nimic; stătea aşa şi se uita la mine; într-un târziu, a zâmbit – mi s-a întipărit de-a pururi în minte surâsul lui de atunci – şi, sculându-se de pe scaun, m-a strâns cu putere la pieptul său şi m-a sărutat...

— Adu-ţi aminte cum am venit din nou la tine astă-seară, mi-a spus. Niciodată, auzi, niciodată să nu uiţi asta!

Pentru prima oară de când ne cunoşteam mă tutuise. A deschis apoi uşa şi a plecat. „Mâine, deci”, mi-am zis eu atunci în gând.

Şi aşa a fost. Habar n-aveam că a doua zi îşi sărbătorea ziua de naştere. Cum de la o vreme nu prea ieşeam în lume, n-aveam de unde să ştiu. În fiecare an, cu prilejul acesta, avea zaiafet mare acasă, aproape tot oraşul se strângea la el. La fel s-a întâmplat şi în anul acela. După masă a venit în mijlocul musafirilor cu o hârtie în mână, un raport îndreptat către mai-marii săi. Şi cum şeful lui se afla printre oaspeţi, a dat citire de faţă cu toţi înscrisului prin care arăta din fir-a-păr cum săvârşise omorul. „Dumnezeu mi-a luminat sufletul, spuse el în încheiere, şi, ca un nelegiuit ce sunt, cu vrerea mea mă surghiunesc dintre oameni, căci vreau să-mi ispăşesc păcatul!” A adus apoi şi a aşezat pe masă mărturiile prin care socotea să-şi dovedească vinovăţia şi pe care le păstrase cu grijă timp de paisprezece ani: medalionul şi crucea desprinse de la gâtul victimei şi cele câteva bijuterii de aur pe care le furase ca să abată aiurea bănuielile; medalionul cuprindea chipul logodnicului răposatei. Pe lângă lucrurile acestea mai erau acolo un carnet de însemnări şi două scrisori: una din partea logodnicului, care-i dădea de ştire c-o să se întoarcă în curând, şi răspunsul pe care victima tocmai se apucase să-l scrie şi-l lăsase neisprăvit pe masă, cu gândul c-o să-l trimită a doua zi la poştă. Ce-l făcuse oare să ia cu sine scrisorile? şi pentru ce păstrase paisprezece ani încheiaţi aceste mărturii, când mai cuminte ar fi fost să le distrugă? Să vedeţi însă ce s-a întâmplat: oaspeţii au rămas încremeniţi de uimire şi s-au înfiorat de spaimă, dar nimeni nu i-a dat crezare, deşi toată lumea l-a ascultat până la capăt cu luare-aminte. L-au ascultat însă ca pe un bolnav şi, la câteva zile după aceea, tot oraşul îl căina, zicând că bietul om se smintise. Cu toate astea, autorităţile şi justiţia s-au văzut silite să dea curs mărturisirilor lui, trăgându-l la judecată, dar după câteva zile cercetările au fost întrerupte, pentru că, deşi lucrurile şi scrisorile înfăţişate dădeau de gândit, numai pe temeiul lor – chiar dacă într-adevăr erau ale răposatei – nu putea fi osândit. De altfel, n-ar fi fost de mirare să i le fi încredinţat chiar ea cu mâna ei. După câte am aflat mai apoi, prietenii şi familia victimei le recunoscuseră ca fiind ale ei, aşa că dinspre partea asta nu mai încăpea nici o îndoială. Nici de astă dată, aşadar, procesul nu s-a judecat. Cinci zile mai apoi s-a răspândit vestea că nenorocitul era greu bolnav şi că nu se ştia dacă mai scapă cu viaţă. Ce-a avut, n-aş putea să spun, pe câte se pare suferea de inimă, dar, la stăruinţele soţiei şi după o amănunţită