cercetare, medicii chemaţi la un consult au descoperit că nici creierul nu era zdravăn. Eu, bineînţeles, n-am suflat un cuvânt, deşi toată lumea, curioasă, căuta să mă tragă de limbă, iar când mi-am mărturisit dorinţa de a-l vedea, am întâmpinat o statornică împotrivire, mai ales din partea soţiei sale. „Dumneata l-ai scos din minţi, m-a luat ea la rost. Şi aşa era ursuz de felul lui, iar în ultima vreme toată lumea a băgat de seamă că nu e în apele lui şi că are tot felul de ciudăţenii. Nu mai lipseai decât dumneata ca să-l faci din om neom! Atâta l-ai descântat, că i-ai zăpăcit minţile; o lună întreagă, zi şi noapte, când îl căutai, era la dumneata acasă.” şi ce credeţi? Nu numai soţia lui, dar tot oraşul mă trăgea la răspundere: „Numai dumneata eşti vinovat”. Ce puteam să le spun? În sufletul meu mă bucuram, fiindcă pentru mine boala care se abătuse asupra lui era o mărturie vădită a îndurării lui Dumnezeu faţă de cel care singur se înfierase şi tot singur căutase să-şi ia pedeapsa. Nu puteam să cred că este nebun. În sfârşit, mi-au îngăduit să dau ochii cu dânsul; el însuşi ceruse stăruitor să mă vadă, ca să-şi ia rămas-bun de la mine. Când am intrat în odaie, mi-am dat seama că nu numai zilele, dar până şi ceasurile îi sunt numărate. Era slab, gălbejit, îi tremurau mâinile şi sufla greu; privirea, în schimb, îi era senină şi plină de duioşie.

— S-a făcut! mi-a spus el. Te aştept de atâta timp; de ce n-ai venit până acum?

Nu i-am spus că familia lui mă oprise să-l văd.

— Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la el. Ştiu c-am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu e din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici n-au să pună vreodată temei pe spusele mele. E cea mai bună dovadă că Domnul s-a milostivit de odraslele mele. Am să mor, şi numele ce-l vor moşteni va rămâne fără de pată. Îl simt acum pe Dumnezeu în mine şi sufletul mi-e slăvit ca în rai... mi-am împlinit datoria...

Abia putea să vorbească, mereu i se tăia răsuflarea, dar în acelaşi timp îmi strângea mâna cu nădejde şi ochii îi ardeau în cap. N-am putut să schimbăm multe cuvinte, căci soţia lui îşi făcea mai tot timpul de lucru la dânsul în odaie. A mai apucat totuşi să-mi şoptească:

— Îţi mai aduci aminte cum am venit din nou la tine, atunci, în toiul nopţii? Îţi mai aminteşti că ţi-am spus să nu uiţi niciodată împrejurarea asta. Ştii de ce mă întorsesem? Ca să te omor!

M-am cutremurat.

— După ce am plecat de la tine, am rătăcit multă vreme pe străzi în miez de noapte, luptându-mă cu mine însumi. Şi deodată m-am simţit cuprins de o ură cumplită împotriva ta. „Sunt în puterea lui, e singurul meu judecător şi nu pot pregeta să-mi fac mâine osânda, fiindcă el ştie tot.” Nu mă temeam că ai putea să mă dai în vileag (nici prin gând nu mi-ar fi trecut una ca asta), dar îmi ziceam: „Cum o să mai îndrăznesc să mă uit în ochii lui dacă nu mă duc să mă denunţ de bunăvoie?” Chiar dacă te-ai fi aflat în cine ştie care parte a lumii, peste mări şi ţări, numai faptul că eşti în viaţă mi s-ar fi părut din cale afară de chinuitor! Cu nici un chip n-aş fi putut să mă împac cu gândul că trăieşti, cunoscând totul despre mine, şi că mă judeci. Te uram ca şi cum tu ai fi fost singurul vinovat. M-am înapoiat atunci la tine, ştiind că ai pe masă un pumnal... Te-am poftit să te aşezi şi am stat aşa în cumpăna preţ de un minut. Dacă te-aş fi ucis, eram fără îndoială pierdut: mi-aş fi sfârşit zilele la ocnă pentru omor, chiar dacă n-aş fi pomenit nimic despre crima mea din trecut. Prea puţin însă îmi păsa de asta atunci, nici nu voiam să mă gândesc la asta. Te uram şi-mi căşunase cu tot dinadinsul să mă răzbun pe tine pentru toate câte mi-a fost dat să pătimesc. Dar până la urmă satana a fost biruit în sufletul meu de stăpânul ceresc. Totuşi, să ştii că niciodată n-ai fost mai aproape de moarte ca în noaptea aceea...

O săptămână mai târziu şi-a dat obştescul sfârşit. Tot oraşul a mers după sicriul lui, petrecându-l la locul de veci. Protoiereul a rostit o cuvântare înduioşătoare. Lumea vorbea cu întristare despre boala cumplită care-i curmase înainte de vreme firul vieţii. Iar după înmormântare, nu mai avea nimeni ochi să mă vadă, ba mulţi chiar mi-au închis uşa. Totuşi, unii – deocamdată numai câţiva, mai apoi însă din ce în ce mai mulţi – au început să pună oarecare temei pe mărturisirile sale. Ba unul, ba altul venea pe la mine, încercând a mă iscodi, cuprins de curiozitate şi cu o mulţumire ascunsă: mult se mai bucură muritorii când un om drept cade-n păcat! N-a fost chip să scoată însă nimic de la mine; de altfel, după o bucată de vreme, am plecat pentru totdeauna din oraş. Cinci luni mai târziu, Dumnezeu m-a învrednicit să apuc drumul cel drept şi smerit al schimniciei, binecuvântând destinul care m-a luminat şi mi-a călăuzit paşii. Iar pe robul lui Dumnezeu Mihail l-am pomenit până în ziua de azi în toate rugăciunile mele.

 

 

III - DIN VORBELE ROSTITE DE STAREŢUL ZOSIMA ŞI DIN ÎNVĂŢĂTURILE SALE

 

e) Monahul rus şi menirea ce s-ar cădea s-o aibă

Sfinţi părinţi şi învăţători, vă întreb, ce este călugărul? În zilele noastre, oamenii luminaţi rostesc uneori în batjocură numele ăsta, alteori chiar în gura lor pare a fi o vorbă de ocară. Cu cât trece timpul, şi mai