vârtos se întâmpla asta. Căci din păcate, vai, sunt destui trântori, destui stăpâniţi de dorul bucatelor şi de poftele trupului, destule haimanale dezmăţate şi printre feţele călugăreşti! Oamenii luminaţi şi de lume îi arată cu degetul: „Sunteţi nişte trândavi, nişte mădulare prisoselnice ale obştii, nişte milogi neobrăzaţi, deprinşi a trăi din osteneala altora!” şi cu toate acestea câţi călugări smeriţi şi blajini caută cu însetare singurătatea şi nu au altă râvnă în sufletul lor decât să se roage fierbinte în tăcere lui Dumnezeu! Despre aceştia oamenii luminaţi nu suflă un cuvânt, binevoind a-i trece sub tăcere, dar mult s-ar mai minuna cei cu multă ştiinţă de carte să mă audă mărturisind că poate tocmai în mijlocul acestor blajini şi cucernici, care nu doresc altă nevoinţă în sinea lor decât să se roage în sihăstrie, stă izbăvirea pământului rus în tot cuprinsul lui! Despre aceştia cu drept cuvânt se poate spune că sunt pregătiţi pentru „ziua şi ceasul acela”. Până atunci, ei păstrează în sihăstria lor chipul lui Hristos, plin de slavă şi nevătămat, în lumina neprihănită a cerescului adevăr, aşa cum ne-a fost lăsat moştenire de sfinţii părinţi ai bisericii, de apostoli şi mucenici, iar când va fi trebuinţă, ei vor şti să-l pună în faţa adevărului zăticnit al lumii acesteia. Măreaţă idee! şi steaua aceasta se va aprinde la răsărit.

Şi acum am să vă împărtăşesc credinţa ce o am despre menirea călugărului în lume. Să fie oare numai o trufaşă amăgire? Uitaţi-vă la mirenii care în deşertăciunea lor ar vrea să se ridice deasupra turmei păstorite de Dumnezeu. Nu vi se pare că ei schimonosesc chipul Domnului şi adevărul său? Aceia au ştiinţa de partea lor, dar ştiinţa se bizuie pe simţuri, iar sufletul – pe jumătatea mai aleasă a fiinţei omeneşti – este pus la popreală şi năpăstuit cu o aprigă mulţumire, aproape cu ură. În vremea din urmă tot mai mult proslăvesc libertatea, dar ce înseamnă, de fapt, această libertate a lor? Robia şi pieirea lor sufletească. „De ai nevoi, zic ei, îndestulează-le, căci deopotrivă eşti în drepturi cu puternicii lumii şi cu cei mai avuţi bogătaşi. Nu te sfii să ţi le îndestulezi, dimpotrivă, caută să le sporeşti”, iată învăţătura vremurilor de azi. Şi în ochii lor ea înseamnă libertatea. Dar unde duce până la urmă dreptul acesta de a-ţi spori nevoile? Cei bogaţi ajung nişte însinguraţi şi-şi lasă sufletul să se părăginească, iar cei săraci sunt cuprinşi de zavistie şi ucid, fiindcă li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat în acelaşi timp mijlocul de a-şi îndestula nevoile. Se vorbeşte că oamenii se unesc tot mai strâns, între ei s-au împletit legături de frăţietate, căci au biruit depărtările, împărtăşindu-şi unii altora gândurile pe căile văzduhului. Să nu daţi, vai, crezământ acestei uniri! Înţelegând prin libertate sporirea şi grabnica îndestulare a nevoilor, ei îşi strică firea, făcând să se nască în sufletul lor puzderie de pofte zănatice şi fără de rost, însuşindu-şi cele mai deşarte deprinderi şi năravuri. Şi nu mai trăiesc decât pentru a se pizmui, a-şi îndestula pântecele şi a se făli. A petrece în ospeţe, a ieşi în lume, a avea caleşti, ranguri mari şi robi care să te slujească a ajuns în vremea de azi o nevoie covârşitoare, mai presus chiar decât viaţa, cinstea şi iubirea de oameni, care cu dragă inimă îi sunt jertfite. Nu-i de mirare că unii îşi pun capăt zilelor pentru ea. La fel se întâmplă şi cu cei care nu sunt bogaţi, iar cei lipsiţi de mijloace caută deocamdată să-şi înece în beţie neputinţa de a-şi împlini nevoile. N-o să mai treacă mult însă, şi-n loc de vin se vor îmbăta cu sânge, împinşi fiind pe calea aceasta. Şi atunci vă întreb: poate fi liber un om ca ăsta? Cineva, „un luptător pentru o idee”, mi-a mărturisit cândva că la închisoare, nemaiavând nici un fir de tutun, atâta s-a canonit din pricina acestei oprelişti, încât ar fi fost gata să se lepede chiar şi de „ideea” pe care o slujea în schimbul tutunului. Şi totuşi l-am auzit spunând: „Mă duc să lupt pentru binele omenirii”. Unde să se ducă şi de ce putea fi în stare un om ca ăsta? De o vitejie de o clipă doar, pentru că nu văd cum ar fi putut să îndure multă vreme suferinţa. Să ne mai mirăm atunci dacă, în loc de a cuceri libertatea, oamenii au căzut în robie? şi că, în loc de a se osteni pentru iubirea frăţească şi unirea lor, au ajuns, dimpotrivă, să se rupă unii de alţii şi să se înstrăineze, precum spunea odată oaspetele meu de taină şi învăţătorul meu? Tocmai de aceea râvna de a sluji omenirea, ideea înfrăţirii tuturor şi a desăvârşirii lor se stinge treptat în lume, fiind privită cu un zâmbet zeflemitor. Şi pe drept cuvânt, căci trebuie să ne gândim: cum se poate dezbăra de năravurile sale şi unde poate să meargă cel care-a căzut rob poftelor sale, de vreme ce s-a obişnuit să-şi îndestuleze fără zăbavă atâtea nevoi pe care el însuşi le-a scornit? Ferecat cum este în singurătatea lui, nici nu-i mai pasă de ceilalţi. Aşa că dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulţime de bunuri, în schimb li s-au împuţinat bucuriile.

Cu totul osebit este drumul monahicesc. Lumea îşi bate joc când aude de ascultare, de post şi de rugăciune, şi totuşi, ele sunt cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice şi fără de nici un folos, pun zăbală voinţei celei spre deşertăciune şi trufie aplecate şi o biciuiesc prin ascultare, şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi dobândi libertatea duhului meu şi veselirea sufletului! Cine este, aşadar, mai vrednic să înalţe în lumină marea ta idee şi s-o slujească: bogatul zăvorât în singurătatea lui sau omul eliberat de tirania agoniselilor şi a năravurilor? Sunt unii care-i aduc mustrări monahului pentru că s-a răznit de lume: „Te-ai ferecat între zidurile mănăstirii ca să-ţi mântuieşti sufletul, lăsând de izbelişte omenirea, căreia, în numele dragostei frăţeşti, s-ar