cuveni a-i fi slujitor”. Veni-va însă ziua când vom vedea cine a slujit-o mai cu folos, sădind iubirea frăţească, între oameni! Ei sunt cei care s-au ferecat, nu noi, numai că nu-şi dau seama de asta! În trecut, din sânul nostru au ieşit călăuzitori ai poporului; de ce n-ar mai ieşi încă şi azi? Oamenii aceştia smeriţi şi blânzi, dedaţi cu postul şi cu tăcerea, se vor ridica odată şi odată şi vor porni la luptă pentru ideea cea măreaţă. Izbăvirea Rusiei se află în mâinile poporului său. Iar mănăstirea rusă a stat totdeauna alături de popor. Şi dacă astăzi poporul rus este însingurat, şi noi tot aşa suntem. Norodul împărtăşeşte credinţa noastră, şi un luptător care nu va purta credinţa în sufletul său nu va izbuti nimic la noi, în Rusia, oricât ar fi el de cinstit în inima lui şi de scăpărător ca minte. ţineţi minte ce vă spun. Poporul îl va întâmpina pe ateu şi-l va birui, şi atunci se va statornici o Rusie pravoslavnică pe deplin unită. Fiţi, aşadar, străjile acestui popor şi vegheaţi asupra sufletului său. Creşteţi-l în tăcere. Iată menirea voastră duhovnicească, fiindcă poporul este locaşul lui Dumnezeu.

 

f) Despre stăpâni şi slugi; dacă e cu putinţă ca stăpânul şi sluga să fie fraţi întru duh

O, Doamne, cine-i acela care spune că poporul e fără prihană? Văpaia ticăloşiei îl încinge ceas cu ceas, numai că scânteia ce-a aprins-o a sărit din tagma celor bogaţi, înstrăinarea s-a pripăşit, aşijderea, şi-n mijlocul poporului: din sânul lui ies la iveală chiaburii şi lipitorile satului; neguţătorul este tot mai ahtiat după onoruri, îşi dă ifose de om luminat, deşi abia dacă slomneşte buchiile, şi de aceea se îndărătniceşte ca un netrebnic a nesocoti datinele din bătrâni şi se ruşinează de credinţa strămoşească. I-a căşunat să stea alături de obrazele alese, cu toate că nu-i decât un mujic ticăloşit! Poporul e măcinat de patima beţiei şi nu se îndură a lepăda de la sine paharul cu vin. Când te gândeşti cât de hain se poartă cu ai săi, cu nevasta, ba chiar şi cu pruncii! şi asta numai din pricina băuturii. Am văzut trudind prin fabrici copii de zece ani: plăpânzi, piperniciţi, gârbovi şi dedaţi la rele. O încăpere în care abia puteai să-ţi tragi suflarea, vuietul maşinilor şi câtu-i ziulica de mare numai muncă şi iarăşi muncă, vorbe neruşinate şi peste toate beţia. Asta să-i fie oare hărăzit unui suflet de copil? Când el tocmai ar trebui să se bucure de lumina soarelui, să se joace ca toţi cei de-o seamă cu el, să vadă la tot pasul numai pilde frumoase, să aibă parte măcar de o fărâmă de dragoste. De aceea vă spun, cucernici monahi, asemenea lucruri nu se cade a mai dăinui pe faţa pământului, trebuie curmate în sfârşit suferinţele bieţilor copilaşi! Ridicaţi-vă deci fără zăbavă şi propovăduiţi aceste învăţături lumii. Şi totuşi, adevăr grăiesc vouă, Dumnezeu va mântui Rusia, căci, deşi norodul zace afundat în mlaştina păcatelor şi nu are tăria să-şi părăsească stricatele-i năravuri, el ştie totuşi că păcatul a fost osândit de Dumnezeu şi că, săvârşindu-l, cade-n greşeală; fiindcă norodul crede în Dumnezeu şi în puterea dreptăţii şi e în stare să verse lacrimi de căinţă. În timp ce mai-marii lumii s-au lepădat de aceste lucruri şi, bizuindu-se mai presus de orice pe ştiinţă, vor să înscăuneze dreptatea pe faţa pământului călăuziţi numai de făclia minţii lor şi nu de Hristos, ca odinioară; ba mai mult încă, au răspândit zvonul că nu există nici fărădelege, şi nici păcat. Şi aşa cum judecă el lucrurile, au dreptate: de vreme ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de păcat. În Europa noroadele au început să se ridice cu arma în mână împotriva celor bogaţi, şi pretutindeni căpeteniile lor le îndeamnă la vărsare de sânge, arătându-le că mânia ce le umple sufletele e pe deplin întemeiată. Dar „blestemată-i mânia lor, căci crudă este”. Rusia însă mântuită va fi de Dumnezeu, aşa cum a mai fost şi-n alte vremuri. Mântuirea ei se află în sânul poporului său, în credinţa şi smerenia lui. Sfinţiile voastre, duhovnici şi dascăli, păstraţi cu grijă credinţa norodului. Căci ce vă spun nu este nălucire: toată viaţa am fost uimit de câtă cinstită şi aleasă demnitate sălăşluieşte în sânul marelui nostru popor! Am văzut-o eu însumi şi mi se cuvine deci s-o mărturisesc; am văzut-o şi m-am minunat, am desluşit-o prin negura păcatelor în care poporul se zbate, am întrezărit-o sub înfăţişarea lui ticăloasă.

Sunt două veacuri de când zace încătuşat şi, totuşi, nici acum nu se îndeamnă să fie slugarnic; portul şi graiul lui au rămas slobode ca şi mai înainte. Nu este nici răzbunător, nici pizmaş. „Tu eşti de neam mare, bogat, deştept şi înzestrat – pare să-ţi spună – să-ţi dea Dumnezeu sănătate. Înţeleg să te respect, dar ştiu în acelaşi timp că şi eu sunt om. Înţeleg să te respect şi nu jinduiesc după bunurile tale. Şi-n felul acesta îmi dovedesc demnitatea mea omenească.” Chiar dacă nu spune aşa (fiindcă nu ştie încă s-o spună), aşa face de fapt. Am văzut cu ochii mei şi-am avut prilejul să-mi dau seama de asta. Nu ştiu dacă-mi veţi da crezământ, dar cu cât omul nostru din popor e mai sărac şi mai smerit, cu atât firea lui aleasă iese mai bine în vileag, şi ştiţi de ce? Pentru că cei groşi la pungă, chiaburii şi ciocoii din sat, sunt – cei mai mulţi – stricaţi şi putregăiţi până-n măduva oaselor. Mare, mare-i greşeala noastră, a monahilor, şi mult e vinovată nesăbuinţa şi nepăsarea noastră! Dar Dumnezeu va mântui făptura lui, căci Rusia noastră mare este prin smerenia ei. Mi-ar fi drag să văd – şi uneori parcă şi văd ca aievea – ce ne aşteaptă în viitor: veni-va ziua când cel mai netrebnic dintre bogătaşi se va ruşina de avuţiile lui faţă de cei lipsiţi de toate bunurile, şi când săracul, văzându-i ispăşenia, va înţelege şi cu dragă inimă îi va îngădui şi-i va plăti cu dezmierdare ruşinea ce-l cinsteşte. Aşa