va fi sfârşitul, credeţi cuvântul meu, căci într-acolo ni se îndreaptă paşii. Egalitatea stă mai înainte de toate în demnitatea morală a oamenilor, şi lucrul ăsta nu va fi înţeles decât aici, la noi în ţară. Să se înfrăţească, şi atunci vor ajunge să trăiască laolaltă în bună frăţietate; dar atâta timp cât nu se vor înfrăţi nu vor şti să-şi împartă bunurile între ei. Să păstrăm deci chipul domnului nostru Hristos, şi el va străluci ca un nepreţuit diamant asupra lumii întregi... Amin, amin zic vouă!

Sfinţiile voastre, duhovnici şi învăţători, mi-a fost dat să trăiesc cândva o împrejurare ce mi-a adus lacrimi în ochi. Pe vremea când pribegeam prin ţară, ajungând în orăşelul K., m-am întâlnit cu Afanasi, fosta mea ordonanţă; trecuseră opt ani de când mă despărţisem de dânsul. M-a zărit din întâmplare în piaţă şi, recunoscându-mă, n-a ştiut cum să vină mai repede la mine. Doamne, ce bucurie pe el! „Cum, dumneavoastră sunteţi, boierule? Văd bine oare, dumneavoastră să fiţi?” M-a luat la dânsul acasă. Între timp fusese lăsat la vatră, se însurase şi avea doi copii mici. Făcea negoţ pe picior, avea împreună cu nevastă-sa o tarabă în piaţă. Locuiau cu toţii într-o odăiţă sărăcăcioasă, dar curată şi primitoare. M-a poftit să şed, a pus samovarul şi-a trimis îndată după femeia lui, de-ai fi zis că era cine ştie ce zi mare pentru el fiindcă-i intrasem în casă. Mi-a adus copiii să-i văd şi m-a rugat: „Binecuvântaţi, Sfinţia voastră!” „N-am har să-i binecuvântez, căci nu sunt decât un călugăr de rând, i-am zis eu, dar am să mă rog lui Dumnezeu pentru ei; pe tine, Afanasi Pavlovici, şi aşa te pomenesc în toate rugăciunile mele, încă de atunci – ţi-aduci aminte, nu? – căci tot ce-a fost după aceea de la tine mi se trage.” şi am căutat să-i lămuresc, aşa cum m-am priceput, cele întâmplate. Şi ce să vedeţi? Bietul om se tot uita la mine şi parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor că eram într-adevăr eu, fostul lui ofiţer, arătând aşa cum arătam îmbrăcat în straie călugăreşti; în cele din urmă, l-a podidit plânsul. „De ce lăcrimezi, omule, l-am dojenit, să ştii că pururea am să te port în gândul meu; cuvine-se mai curând să te bucuri cu mine, fătul meu, căci luminoasă şi fericită e calea pe care am purces.” Abia dacă scotea câte un cuvânt, ofta întruna şi clătina din cap, uitându-se la mine cu duioşie. „Ce s-a făcut cu averea domniei voastre?” m-a întrebat el. „Am dăruit-o mănăstirii, i-am răspuns, căci acolo trăim cu toţi în obşte.” Am băut ceaiul şi m-am ridicat să-mi iau rămas-bun, şi numai ce-l văd că-mi aduce cincizeci de copeici pentru mănăstire, după care îmi îndeasă grăbit în mână încă un gologan de cincizeci: „Astă-i pentru domnia voastră, prinde bine la drum, în pribegie, boierule”. Am primit obolul, am făcut o plecăciune în faţa lui şi a femeii sale şi am plecat gândindu-mă fericit: „în clipa asta pesemne amândoi, unul acasă, iar celălalt călător, suspinăm, dând din cap împăcaţi şi cu inima înveselită şi ne minunăm cum de-a făcut Dumnezeu să ne încrucişăm paşii”. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. I-am fost stăpân, şi el mie slugă, şi iată că ne-am strâns în braţe cu drag, înduioşaţi, şi astfel între noi s-a încheiat minunata înfrăţire ce s-ar cădea să-i lege pe toţi oamenii. Am stat şi-am cugetat îndelung asupra acestei împrejurări, şi azi încă mă întreb: Să fie oare chiar aşa greu de crezut că această măreaţă şi curată înţelegere între oameni s-ar putea statornici pretutindeni pe meleagurile noastre când îi va fi sunat ceasul? Eu cred cu tot dinadinsul că se va statornici şi că se apropie ceasul acela.

Aş mai avea câte ceva să vă spun în legătură cu slugile. Odinioară, în tinereţe, mă oţăram adesea din pricina lor: ba că „bucătăreasa adusese la masă mâncarea prea fierbinte”, ba că „ordonanţa nu-mi periase cum trebuie hainele”. Cuvintele auzite în copilărie în gura dragului meu frăţior mi-au deschis însă ochii: „Sunt eu vrednic oare să mă slujească un om, şi se cuvine oare să-i poruncesc numai pentru că omul ăsta-i sărac şi fără carte?” Încă de pe atunci chibzuiam cu uimire cât de târziu ne vin în minte lucrurile cele mai simple şi mai bătătoare la ochi. Slugile au rostul lor în viaţă şi fără ele nu se poate, dar lasă şi fă în aşa fel ca sluga ta să aibă sufletul mai slobod decât dacă nu ţi-ar fi slujit ţie. De ce n-aş putea oare să-mi slujesc la rândul meu sluga, s-o slujesc aşa ca să-şi dea seama de asta fără nici o îngâmfare din partea mea şi nici o umbră de bănuială din partea ei? De ce nu m-aş apropia de ea şi de ce n-aş primi-o în sânul familiei, bucurându-mă în sinea mea c-am primit-o? E un lucru pe care-l cred cu putinţă chiar şi acum, dar odată şi odată, când omul nu-şi va mai căuta slugi ca în ziua de azi şi nu se va mai îndura să facă din aproapele său o slugă să-i muncească, ci, dimpotrivă, sufletul lui va râvni cu tot focul să-şi slujească semenii, după cuvântul Evangheliei, lucrul acesta va sta la temelia minunatei uniri sortite să-i lege pe oameni în timpul ce va să vină. De ce n-ar putea oare omul să-şi afle mulţumirea numai în fapte de vrednicie, cum ar fi luminarea minţilor şi milostenia faţă de alţii, iar nu în plăcerile josnice pe care şi le împlineşte azi: îndestularea stomacului, desfrâul, trufia şi lauda de sine? Când oare nu va mai jindui să se ridice deasupra altora şi când va înceta să-i pizmuiască? Să fie numai un vis? Ba nu, cred, dimpotrivă, cu tot dinadinsul că aşa o să fie şi mai cred aşijderea că ceasul se apropie. Râd unii şi alţii de mine şi mă tot iscodesc, întrebându-mă: când socotesc oare c-o să vină ceasul şi ce mă face să cred c-o să vină cu adevărat? Mă bizui însă că noi, cu ajutorul