lui Hristos, vom ajunge să înfăptuim acest minunat vis. Câte idei în istoria lumii n-au părut deşarte năluciri, pentru ca, totuşi, zece ani mai târziu, când a sosit tainicul lor soroc, să se răspândească peste tot pământul. Adevăr grăiesc vouă, aşa va fi şi la noi: poporul nostru va străluci în faţa lumii întregi şi toţi vor spune atunci: „Iată că piatra pe care ziditorii au dat-o deoparte scris a fost să ajungă piatră de temelie”. Iar pe cei care-şi bat jos de visul acesta cuvine-se să-i întrebăm: „Dacă ceea ce spunem noi nu înseamnă pentru voi decât vorbe în vânt, când aveţi de gând dar să înălţaţi capiştea voastră şi să statorniciţi dreptatea pe pământ fără ajutorul lui Hristos, călăuziţi numai de facla minţii voastre?” şi dacă ei vor glăsui, zicând sus şi tare că drumul pe care merg ei este singurul ce duce spre unirea desăvârşită a oamenilor, asta doar cei mai naivi dintre ei sunt în stare să creadă, atât de naivi chiar, încât stai şi te miri de ei. Se poate spune pe bună dreptate că închipuirea lor e mult mai bogată şi ca-şi fac mai multe năluciri decât noi. Şi-au pus în gând să înscăuneze dreptatea în lume, dar, lepădându-se de Hristos, vor ajunge până la urmă să scalde pământul în sânge, căci sângele cheamă alt sânge după sine, şi cel care ridică sabia de sabie va pieri. Dacă n-ar fi fost făgăduinţa lui Hristos în această privinţă, s-ar nimici de bună seamă între ei până ce n-ar mai rămâne decât doi oameni pe lume. Dar cine ştie dacă şi aceştia doi, în deşertăciunea lor, vor fi în stare să-şi ţină patimile în frâu şi dacă nu cumva unul dintre ei n-o să-l răpună pe celălalt, ca, rămânând apoi stingher, să-şi facă singur seama. Aşa s-ar întâmpla dacă Hristos n-ar fi făgăduit să curme vremea aceea de dragul celor smeriţi şi blajini. După duel – încă nu lepădasem uniforma pe atunci – am căutat într-o zi să aduc vorba la o sindrofie despre slugi, şi-mi amintesc că toată lumea s-a arătat mirată: „Păi cum adică, m-au întrebat, să poftim slugile pe divan şi să le aducem noi ceaiul la nas?” „De ce nu? le-am, răspuns. Măcar din când în când.” Ceea ce a stârnit un hohot de râs. Întrebarea era uşuratică, iar răspunsul meu vag – nu prea lămurit, dar cred că şi aşa cuprindea totuşi un grăunte de adevăr.

 

g) Despre rugăciune, dragoste şi despre legăturile cu alte lumi

Fătul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ nou, iar acel simţământ e la rândul său izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune. Nu uita deci să spui în fiecare zi în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: „Miluieşte, Doamne, pe toţi cei care s-au înfăţişat astăzi înaintea ta”. Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă la ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! şi cine ştie dacă tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, nu se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului când va simţi că în clipa înfricoşată mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care-l iubeşte! şi Dumnezeu va câtă cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura el, în nemărginita lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.

Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată zidirea dumnezeiască, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare, şi firul de iarbă, iubiţi orişice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi, desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare. Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeţi, socotindu-te mai presus decât dobitocul necuvântător, căci el fără de prihană este, pe când tu, cu toată semeţia ta, pângăreşti pământul oriunde îţi calcă piciorul, şi-n urma ta rămâne o dâră de putregai. Şi, din păcate, aşa se întâmplă aproape cu fiecare dintre noi! Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer, şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel care umileşte un prunc! Eu de la părintele Anfim am învăţat să iubesc copiii; aşa cum îl vedeţi, dragul de el, tăcut şi smerit, odinioară, cu banii adunaţi din cerşit, cumpăra turtă dulce şi bomboane pentru ei, bucurându-i deopotrivă pe toţi; nu putea să treacă pe lângă un copilaş fără să i se moaie inima, aşa-i el făcut.

ţi se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în faţa păcatului omenesc, întrebându-te: „Cum să-l iau, cu anasâna sau cu smerită dragoste?” Alege totdeauna dragostea