cea smerită. Şi dacă te-ai hotărât aşa, o dată pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricoşătoare, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa pământului, căci n-are asemănare. Zi de zi, clipă de clipă, să iei aminte la tot ce faci şi să cauţi să fii cumpătat. Mai deunăzi, bunăoară, ai trecut furios, cu sufletul învrăjbit şi cu vorbe de ocară în inimă, pe lângă un copilaş, fără să te sinchiseşti de el, fără să-l fi văzut măcar, dar chipul tău aprig şi fioros a lăsat poate o urmă în inimioara lui plăpândă, şi, fără să-ţi dai seama, ai aruncat în sufletul lui o sămânţă rea, ce s-ar putea să încolţească. Şi ştii de ce? Pentru că n-ai căutat să-ţi fereşti obrazul de privirea lui şi n-ai ştiut să sădeşti în tine o iubire sârguincioasă şi grijulie. Fraţilor, iubirea ne învaţă să trăim, dar trebuie să ştii mai întâi cum să dobândeşti puterea aceasta scump plătită, pe care o câştigi numai prin străduinţe îndelungate şi după multă zăbavă. Dragostea întâmplătoare, de o clipă, nu preţuieşte nimic, căci de vrei să iubeşti se cade să iubeşti până la sfârşitul zilelor tale. Întâmplător poate iubi oricine, chiar un nelegiuit. Răposatul meu frate cerea iertăciune chiar şi păsărelelor; pare un lucru năstruşnic, şi totuşi, cât e de înţelept, căci lumea e ca oceanul, unde totul curge, totul se învălmăşeşte; loveşti într-un loc, şi iată că ţi se răspunde tocmai din celălalt capăt al pământului. Chiar dacă a cere iertăciune păsărelelor poate părea o sminteală, nu este mai puţin adevărat că şi pasărea cerului, şi copiii, şi orice vieţuitoare din preajma ta ar trăi mai nestingherită – cât de puţin, dar totuşi mai nestingherită – dacă omul ar fi mai cu frica lui Dumnezeu. Adevăr grăiesc vouă, lumea e ca oceanul cel fără margini. Însufleţit de o neţărmurită dragoste, cu inima răpită ca de un farmec, te-ai închina atunci şi păsărelelor, rugându-le să-ţi ierte păcatele. Cuvine-se, deci, să preţuieşti această răpire chiar dacă oamenii o socotesc o nebunie.

Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă binecuvânteze dăruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările văzduhului. Să nu vă înspăimânte ticăloşia oamenilor, nici să vă gândiţi că v-ar putea zăticni în ostenelile voastre, zădărnicindu-vă truda. Să nu ziceţi: „Vajnic este păcatul, aprigă ticăloşia, şi plină de vârtoşie răutatea ce ne înconjoară când noi suntem singuri şi slabi. Răutatea lumii va ridica stavilă în calea străduinţelor noastre, osteneala şi toată fapta bună nu vor fi de nici un folos”. Nu lăsaţi să vă biruie deznădejdea, feţii mei! Nu e decât un mijloc ca să scapi de ea: lasă de-ţi încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Şi pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simţi în adâncul inimii răspunzător pentru toţi şi pentru toate, ai să-ţi dai seama că este într-adevăr aşa, că numai tu eşti vinovat de toate şi faţă de toţi. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trândăvia şi neputinţa ta în seama celorlalţi, vei sfârşi prin a cădea în ispita trufiei satanice şi prin a cârti împotriva lui Dumnezeu. Căci trufia e meşteşug diavolesc şi anevoie ne putem da seama de ea, aici, pe pământ, de aceea ne putem înşela atât de uşor şi cădea atât de lesne în greşeală, ba încă, pe deasupra, suntem încredinţaţi c-am făcut cine ştie ce lucru minunat şi de ispravă. Multe dintre cele mai straşnice simţăminte şi imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăţi; judecătorul ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este când ai să te înfăţişezi la scaunul judecăţii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate aşa cum sunt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic. Este adevărat că trăind pe pământ, orbecăim în întuneric, şi de n-am avea în faţa noastră luminosul chip al lui Hristos, ne-am pierde cu toţii, aşa cum s-a întâmplat cu seminţia de dinainte de potop. Multe lucruri sunt ascunse privirii muritorilor, în schimb, sălăşluieşte în noi tainica simţire a legăturii noastre vii cu lumea cealaltă, o lume mai desăvârşită şi plină de slavă, iar rădăcinile gândurilor şi simţămintelor noastre nu aici se află, ci pe alt tărâm. De aceea spun înţelepţii că aici, pe pământ, nu suntem, în stare a pătrunde în miezul lucrurilor. Luând sămânţă din altă lume, Dumnezeu a semănat-o pe aceste cuprinsuri pământene. Grădina lui a crescut, tot ce a putut să încolţească a răsărit, dar mlădiţele tinere trăiesc numai datorită legăturii lor tainice cu lumea cealaltă, şi dacă simţământul acesta slăbeşte sau se stinge cu totul, moare şi ceea ce a răsărit în tine din sămânţa sădită de Dumnezeu. Atunci viaţa nu mai are nici un farmec pentru tine, ba chiar începe să te scârbească. Asta-i credinţa mea.

 

h) Poţi fi oare judecătorul semenilor tăi? Despre păstrarea credinţei până la sfârşit

Pururea să-ţi aduci aminte că n-ai căderea să-l judeci pe altul. Înainte de a judeca un răufăcător, judecătorul însuşi ar trebui să-şi dea seama că păcatele sale sunt cel puţin tot atât de mari ca şi ale celui care-şi aşteaptă osânda, că şi el e vinovat pentru toţi şi pentru toate, poate chiar şi pentru nelegiuirea săvârşită de omul pe care trebuie să-l judece. Numai când va înţelege pe deplin lucrul acesta, va putea fi judecător. S-ar părea că bat câmpii, şi totuşi, e aşa cum vă spun. Dacă inima mea ar fi fără prihană, poate că n-ar mai fi fost nici răufăcătorul care stă în faţa mea. Iar dacă te simţi într-adevăr vinovat de fărădelegea săvârşită de acela pe care-l judeci în sinea ta, primeşte şi pedeapsa ce i se cuvine, ispăşind-o în locul lui, şi îngăduie-i să plece fără să-l dojeneşti. Chiar dacă legea te sileşte să-l judeci, cearcă