să faci aşa pe cât îţi stă în putinţă, căci, plecând de la tine, el însuşi se va osândi mai straşnic chiar decât l-ai putea tu osândi. Iar dacă inima lui rămâne împietrită la sărutul tău şi-şi bate joc de tine, nu te lăsa ispitit: înseamnă că încă nu i-a sosit sorocul să deschidă ochii; dar o să sosească totuşi cândva, şi chiar de nu va fi aşa, nu-i nimic: dacă nu el, altul va înţelege în locul lui şi, cuprins de mustrări, se va învinui, osândindu-se singur, şi astfel dreptatea va fi împlinită. Crede, crede, şi nu te îndoi de cuvintele mele, căci şi sfinţii au nădăjduit şi au crezut în adevărul acesta.

Cată şi te osteneşte, muncind fără preget. Dacă seara, la culcare, îţi vei aduce aminte: „cutare sau cutare lucru am uitat să-l fac”, scoală din pat şi fă ce aveai de făcut. Dacă în preajma ta oamenii sunt răi şi tembeli şi nu vor să-ţi dea ascultare, cazi la picioarele lor şi cere-le iertare, căci nimeni altul decât tine nu e vinovat dacă nu vor să-şi plece urechea la vorbele tale. Dacă se vor afla inimi încrâncenate ce nu vor îngădui învăţătura ta, slujeşte-le în tăcere şi cu smerenie, fără a pierde nădejdea. Dacă toţi se vor îndepărta de tine şi te vor alunga cu silnicie dintre ei, şi de va fi să rămâi singur, aşterne-te cu faţa la pământ şi, sărutându-l, stropeşte-l cu lacrimile tale; pământul va rodi datorită acestor lacrimi, chiar dacă, în singurătatea ta, nimeni n-a fost să te vadă, nici nu te-a auzit plângând. Neclintit fii în credinţa ta până la capăt, crede chiar dacă toţi oamenii de pe pământ s-ar fi lepădat de credinţă şi numai tu, unul, ai păstrat candela nestinsă, aducând prinos şi laudă lui Dumnezeu, tu unul care-ai umblat până la urmă pe cărările lui. Iar de s-ar întâmpla să fiţi doi, bucură-te, căci voi amândoi veţi fi împreună o lume întreagă, lumea iubirii celei vii; îmbrăţişaţi-vă cu duioşie şi numele Domnului lăudaţi, căci cuvântul său s-a împlinit fie măcar în voi doi.

Iarăşi îţi spun, de s-ar întâmpla să cazi în păcat, şi ticăloşia ta sau răutatea ce ai săvârşit fără de veste te vor întrista de moarte, bucură-te pentru alţii, pentru vrednicia celui drept, bucură-te că, deşi tu ai greşit, el a rămas fără de prihană şi nu şi-a spurcat inima.

Dacă mişelia oamenilor te va umple de mânie şi de cumplită amărăciune, dacă sufletul tău se va îndârji asupra lor, ai grijă mai cu seamă de leapădă de la tine înverşunarea; du-te şi caută truda cea grea pedepsindu-te, ca şi cum tu singur ai fi vinovat de tot păcatul ce l-au înfăptuit. Primeşte şi îndură suferinţa fără să cârteşti, şi inima ta se va îmbuna, şi vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce-ai rămas neprihănit, aveai îndatorinţa să luminezi calea celor rătăciţi şi n-ai făcut-o. Luminând în drumul lor, făclia din mâna ta le-ar fi îndreptat paşii, iar făptaşul s-ar fi oprit de la nelegiuirea ce-a săvârşit-o; chiar dacă făclia ar fi să ardă de prisos şi ţi-ai da seama că lumina ei nu-i duce pe calea mântuirii, rămâi neclintit şi nu te îndoi de puterea luminii cereşti: fii încredinţat că, dacă nu s-au învrednicit încă să se izbăvească, se vor izbăvi mai târziu. Şi dacă nu se vor izbăvi ei nici apoi, se vor izbăvi atunci odraslele lor, căci făclia ta nu se va stinge chiar dacă tu vei închide ochii. Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine totdeauna după săvârşirea mântuitorului. Seminţia omenească îi alungă de la sine pe proroci şi-i omoară, dar, pe de altă parte, oamenii cinstesc mucenicii, îndrăgindu-i după ce i-au canonit. Tu însă cată şi trudeşte pentru toată lumea, gândind la timpul ce va să vină. Nu căuta răsplată, căci şi aşa mare este răsplata ce ţi-a fost hărăzită pe acest pământ, bucuria duhovnicească de care au parte numai cei drepţi. Nu te înfricoşa de cei puternici, nici de cei mari, fii înţelept şi grijeşte de păstrează un chip cuviincios. Nu nesocoti dreapta măsură, nu uita sorocul, ci învaţă să le cunoşti. Când rămâi singur, roagă-te lui Dumnezeu. Cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l săruţi. Sărută-l şi iubeşte-l cu neţărmurită dragoste şi fără istov, iubeşte pe toţi şi pe toate, şi inima ta să fie răpită în slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale, şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine. Nu te ruşina de răpirea ce te-a cuprins, dimpotrivă, preţuieşte-o ca pe un har ceresc, har fără seamăn, din care numai cei aleşi se împărtăşesc.

 

i) Despre iad şi despre focul gheenei – cugetări duhovniceşti

Sfinţiile voastre, monahi şi învăţători, stau uneori şi mă întreb: „Ce este iadul?” şi cuget în sinea mea: „E suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”. O singură dată în vecia cea fără de început şi sfârşit, pe care n-o poţi cuprinde cu gândul nici în timp, nici în întindere, i-e dat unui suflet, prin întruparea lui pe pământ, putinţa să spună: „Sunt şi iubesc”. O dată, numai o singură dată îi e hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie; de aceea tocmai i-a şi fost sorocit să sălăşluiască pe pământ, până va să i se împlinească „ziua şi ceasul”. Şi totuşi, sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care n-a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor. Părăsind lumea aceasta, sufletul ajunge în sânul lui Avraam şi stă de vorbă cu Avraam ca în parabola lui Lazăr{78} şi a bogătaşului; se bucură de priveliştea raiului şi poate să urce chiar până la Dumnezeu, dar tocmai aici începe suferinţa lui cea mare, căci, neiubind pe nimeni, i-a fost dat să se înalţe în slava lui Dumnezeu, şi el, care a nesocotit dragostea, are parte să şadă alături de cei care s-au învrednicit a iubi.