Şi cunoscând acestea toate cu limpezime, sufletul îşi aduce sieşi mustrări: „Azi ştiu tot, cugetă el, şi aş vrea să iubesc, dar iubirea mea nu mai poate fi o faptă scrisă în cartea vieţii, şi nici jertfă nu mai poate fi, căci petrecerea mea printre muritori şi-a împlinit sorocul, şi Avraam nu va veni să răcorească măcar cu un strop de apă vie (adică să-mi redea fosta viaţă pământească), văpaia setei de dragoste sufletească ce mă mistuie, a dragostei pe care am nesocotit-o cât am fost pe pământ; împlinitu-s-au vremurile, şi ceasul meu a trecut! Oricât aş fi de fericit să-mi jertfesc viaţa pentru alţii, acum nu se mai poate, căci viaţa pe care o puteam aduce prinos dragostei s-a istovit, şi o adâncă genune o desparte de veşnicia în care acum sălăşluiesc!” Se vorbeşte despre focul gheenei ca de un lucru cu o existenţă reală; nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii s-ar bucura cu drept cuvânt, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală, care este mult mai înfricoşătoare. Şi de această din urmă suferinţă nu pot fi izbăviţi, căci ea se află chiar înăuntrul lor, nicidecum în afară. Să zicem însă că ne-ar sta în putere să-i scăpăm de ea; mă întreb: oare atunci nu s-ar simţi ei şi mai nenorociţi? Chiar dacă drepţii din grădinile raiului i-ar ierta, văzându-i cât de cumplit se canonesc, şi, în dragostea lor nemărginită, i-ar chema lângă ei, suferinţele lor ar spori, căci ar aprinde în ei, încă şi mai puternic, flacăra dorinţei de a le răspunde cu o iubire vie şi recunoscătoare, care însă acum nu mai este posibilă. Mă gândesc însă cu sfială că, cine ştie, poate până la urmă, dându-şi seama de neputinţa lor, vor simţi totuşi o uşurare şi că, primind dragostea celor drepţi fără a fi în stare să răspundă la ea, vor afla în însăşi resemnarea lor putinţa de a închipui cumva icoana iubirii sârguincioase pe care au nesocotit-o pe pământ şi de a înfiripa în ei ceva care să-i semene... Îmi pare rău, fraţilor şi prieteni dragi, că nu ştiu să vă împărtăşesc mai lămurit gândurile mele... Dar vai de cei care şi-au pus singuri capăt zilelor, vai de sinucigaşi! Cred că nu pot fi suflete mai nenorocite decât ale lor. Zice-se că-i păcat să te rogi pentru odihna lor şi biserica se leapădă de ei, aşa precum ni se arată, dar în adâncul inimii mele cred totuşi c-am putea să ne rugăm şi pentru ei. Iubirea nu poate fi prilej de supărare pentru Hristos. Toată viaţa m-am rugat în taină pentru ei, vă mărturisesc cinstit, cuvioşilor, şi acum încă nu uit să-i pomenesc în fiecare zi în rugăciunile mele.

O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt zăvoriţi aşijderea şi cei care s-au lăsat ispitiţi de păcatul trufiei deşarte şi al cruzimii, deşi au cunoscut, fără doar şi poate, au avut parte chiar să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele fiinţe îngrozitoare care s-au legat cu tot sufletul de satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului, şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se cheamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. Blestemându-l pe Dumnezeu şi viaţă ce le-a fost dată, ei s-au blestemat singuri. Şi precum flămândul în pustiu îşi minte foamea, sugând propriul său sânge, la fel şi ei se hrănesc cu trufia lor înverşunată. De săturat însă nu se vor sătura niciodată, pentru că nu se înduplecă să primească iertarea şi-l blestemă pe Dumnezeu, care-i cheamă la el. Ochii lor nu-l pot privi decât cu ură şi ar dori ca viul Dumnezeu să piară, nimicindu-se şi pe sine şi nimicind şi toată zidirea izvodită de el. Aceştia în veci vor arde în viitoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...

 

Aici se încheie manuscrisul lui Aleksei Fiodorovici Karamazov. Precum v-am mai spus, e vorba doar de nişte însemnări fragmentare, sporadice. Bunăoară, informaţiile biografice pe care le cuprind nu se referă decât la tinereţea stareţului. Iar învăţăturile şi cugetările lui au fost înmănuncheate laolaltă, deşi n-au fost împărtăşite ascultătorilor cu prilejul ultimei întrevederi, ci în diferite împrejurări şi la date deosebite. Nu putem şti care anume sunt cuvintele rostite de dânsul înainte de moarte, deoarece nicăieri lucrul acesta nu e menţionat cu precizie, şi dacă am sta să socotim în ce măsură au intrat în alcătuirea acestui manuscris poveţele lui din trecut, am constata că, de fapt, Aleksei Fiodorovici a căutat să redea numai caracterul ultimei convorbiri şi spiritul în care s-a desfăşurat. Bătrânul s-a sfârşit fără veste. Oaspeţii săi din ultima seară ştiau că nu mai are mult de trăit, dar nu se aşteptau, oricum, să se stingă chiar atât de repede, dimpotrivă, după cum am arătat mai înainte, văzându-l atât de vioi şi sârguincios la vorbă, prietenii erau convinşi că starea sănătăţii sale se îmbunătăţise simţitor, deşi poate numai în chip trecător. Cu cinci minute înainte de moarte, după cum povesteau mai apoi, nimeni dintre ei nu s-ar fi gândit c-o să se prăpădească. Bătrânul a simţit deodată o săgetătură în piept, s-a făcut alb ca varul şi şi-a apăsat cu putere mâinile pe inimă. Într-o clipă au sărit cu toţii în picioare şi s-au repezit să-l ajute; aşa suferind cum era, stareţul le-a zâmbit şi, lăsându-se să lunece cu încetul din jilţ pe podea, cu faţa la pământ şi braţele desfăcute, luminat de o fericire extatică, a sărutat pământul, precum el însuşi îi învăţase mai înainte, apoi, şoptind o rugăciune, şi-a dat sufletul în tihnă şi bucurie. Ştirea morţii lui s-a răspândit ca fulgerul prin schit, ca să ajungă îndată şi la mănăstire. Prietenii răposatului întru Domnul şi cei care îndeplineau îndeobşte în sânul cinului mănăstiresc acest ceremonial s-au îngrijit de dichiseala rămăşiţelor pământeşti după datina strămoşească, în timp ce fraţii călugări intrau rând pe rând