Sam îşi puse mâna peste a ei.

— Le părea… le-a părut rău?

— Era numai una, spuse Julia. Dac-ar fi fost mai mulţi, n-ar fi mers. Nu cred că poţi înfrunta o mulţime cu porniri crude. Şi nu, nu-i părea rău. I s-a făcut milă, dar regrete nu avea.

— Nu-i tot-aia, este? şopti bătrânul.

— Da. Nu e deloc acelaşi lucru.

— Mila-i pentru ăi puternici, oftă el. Mie poa’ să-m’ pară rău, doar. Ce-am făcut a fost din cauza la pileală, da’ tot îm’ pare rău. Acu’ aş îndrepta treaba, să pot…

— Indiferent ce-a fost, până la urmă te-ai achitat, spuse Barbie. Îl apucă de mâna stângă. Verigheta îi stătea pe inelar, grotesc de largă pentru degetul descărnat.

Ochii lui Sam, de un albastru yankeu spălăcit, se îndreptară spre el şi încercă să zâmbească.

— Aşa o fi… pentru faptă. Da’ cân’ o făceam, mi-a plăcut. Nu cre’ c-ai cum să plăteşti pentru una ca…

Începu să tuşească din nou, iar din gura aproape fără dinţi îi mai ţâşni puţin sânge.

— Gata, îl linişti Julia, nu mai încerca să vorbeşti.

Stăteau îngenuncheaţi de-o parte şi de alta. Julia îl privi pe Barbie.

— Nu-l mai ducem nicăieri. I s-a rupt ceva, înăuntru. Trebuie să chemăm pe cineva în ajutor.

— O, ceru’! exclamă fără vlagă Sam Verdreaux.

Acestea fură ultimele lui cuvinte. Oftă prelung, cu pieptul coborându-i-se, şi nu mai urmă nicio respiraţie care să i-l ridice din nou. Barbie dădu să-i închidă ochii, dar Julia îl luă de mână, oprindu-l.

— Lasă-l să se uite, spuse ea. Chiar dacă a murit, să-l lăsăm să se uite cât de mult se poate.

Se aşezară lângă el. În jur, cântau păsări. Şi, undeva, Horace continua să latre.

— Cred c-ar trebui să mă întorc la câinele meu, spuse Julia.

— Într-adevăr. Cu furgonul?

Femeia clătină din cap.

— Să mergem pe jos. Cred că rezistăm vreo şapte sute de metri, dac-o luăm încet – ce zici?

O ajută să se ridice.

— Hai să vedem.

18

În timp ce mergeau, cu mâinile unite deasupra fâşiei cu iarbă din mijlocul vechiului drum de ţară, Julia îi povesti atâta cât putea despre ceea ce se întâmplase „în cutie”, cum spunea ea.

— Deci, conchise Barbie, la sfârşit, i-ai spus despre grozăviile de care suntem în stare – sau i le-ai arătat – şi tot ne-a dat drumul.

— Ei ştiu totul despre acele grozăvii, răspunse ea.

— Ziua aia din Fallujah e cea mai groaznică amintire din viaţa mea. Ceea ce-o face atât de insuportabilă este…

Încercă să reproducă vorbele Juliei.

— Eu am fost cel care-a făcut-o, nu cel căruia i s-a făcut.

— Nu tu. Celălalt a făcut-o.

— Nu contează. Omul a murit, indiferent cine l-a ucis.

— S-ar fi întâmplat acelaşi lucru şi dacă eraţi numai doi sau trei în sala aia? Sau dacă nu erai decât tu, singur?

— Nu, în niciun caz.

— Atunci, dă vina pe soartă. Sau pe Dumnezeu. Sau pe univers. Dar încetează să te mai culpabilizezi.

Poate că n-ar fi reuşit niciodată să facă asta, dar înţelegea ceea ce spusese Sam la sfârşit. Regretul pentru o faptă rea tot însemna mai mult decât nimic, dar oricât de rău i-ar fi părut pe urmă, tot nu-şi putea ispăşi bucuria de a distruge, indiferent dacă era vorba de a arde furnici sau de a împuşca prizonieri.

În Fallujah nu simţise nicio bucurie. Din punctul ăsta de vedere, putea să se considere nevinovat. Era şi asta ceva…

Militarii alergau spre ei. Le mai rămăsese un minut în care să fie singuri – poate două.

Se opri şi o luă de braţe.

— Te iubesc pentru ceea ce-ai făcut, Julia.

— Ştiu, răspunse ea, calmă.

— Fapta ta a fost foarte curajoasă.

— Mă ierţi c-am furat din amintirile tale? N-am vrut; s-a întâmplat pur şi simplu.

— Eşti complet iertată.

Soldaţii se apropiaseră. Cox alerga alături de ceilalţi, cu Horace pe urme. Curând, Cox avea să ajungă la ei, să întrebe ce făcea Ken, iar cu această întrebare lumea urma să-i primească înapoi.

Barbie ridică privirea spre cerul albastru, inspirând adânc aerul tot mai curat.

— Nu-mi vine să cred că s-a dus.

— O să se mai întoarcă, ce crezi?

— Poate nu pe planeta asta şi nu din cauza ălora. Or să crească şi vor părăsi sala de jocuri, dar cutia o să rămână. Alţi copii o vor găsi. Mai devreme sau mai târziu, tot sare sânge pe pereţi.

— E groaznic.

— Poate, dar îmi dai voie să-ţi spun un lucru pe care obişnuia să-l zică maică-mea?

— Sigur.

Barbie cită:

— „Cât e noaptea-ntunecoasă, ziua-i mult mai luminoasă.”

Julia râse. Era un sunet fermecător.

— Ce ţi-a spus fata cap-de-piele la sfârşit? o întrebă el. Spune-mi repede, că uite, aproape au ajuns, iar asta ne priveşte numai pe noi.

Păru surprinsă că nu ştia.

— Ceea ce-mi spusese Kayla: „Ia-l pe tine pân-acasă, o s-arate ca o rochie.”

— Vorbea despre pulovărul maro?

Julia îl luă iar de mână.

— Nu. Despre vieţile noastre. Micile noastre vieţi.

Barbie se gândi un moment.

— Dacă ţi l-a dat, hai să-l luăm pe noi.

— Uite cine vine! arătă Julia cu degetul.

Horace o văzuse. Luă viteză şi trecu printre oamenii care fugeau, iar după ce-i depăşi, îşi continuă goana într-un galop năprasnic, cu burta aproape de pământ. Un rânjet larg îi dezvelea colţii. Urechile-i stăteau lipite de cap. Umbra alerga pe lângă el, pe iarba pătată de funingine. Julia îngenunche, cu braţele deschise.

— Hai la mama, iubire! strigă ea.

Horace sări. Îl prinse şi căzu pe spate, râzând. Barbie o ajută să se ridice.

Se întoarseră acasă, în lume, împreună, purtând pe ei darul pe care-l primiseră: vieţile lor şi nimic mai mult.

Mila nu era iubire, se gândi Barbie… dar, pentru un copil, a da o haină cuiva gol trebuia să fie un pas pe drumul cel drept.

22 noiembrie, 2007 – 14 martie, 2009

Nota autorului

Am încercat prima oară să scriu Sub Dom, în 1976, şi am fugit cu coada-ntre picioare după două săptămâni de efort în care scrisesem cam şaptezeci şi cinci de pagini. Manuscrisul se pierduse de mult în acea zi din 2007 când m-am aşezat la masa de lucru ca s-o iau de la început, dar îmi aminteam destul de bine primul capitol – „Avionul şi marmota” – destul de bine ca să-l reconstitui aproape exact.

Eram copleşit nu de numărul enorm al personajelor – îmi plac