Ollie începu să tuşească, apoi se aplecă într-o parte şi vomă slab. Ames îl sprijini. Ceilalţi alergau spre ei, strigând entuziasmaţi, cu sergentul Groh în frunte.

Puştiul vărsă din nou.

— Nu-mi zice băiete-cu-vacile… şopti el.

— Aduceţi o ambulanţă! strigă Ames. Avem nevoie de-o ambulanţă!

— Nu, îl ducem la Central Maine General, cu elicopterul, replică Groh. Ai mai zburat cu elicopterul, puştiule?

Cu ochii tulburi, Ollie clătină din cap. Apoi vomă pe ghetele sergentului Groh.

Zâmbind radios, Groh strânse mâna murdară a lui Ollie.

— Bine ai revenit în Statele Unite, fiule. Bine ai revenit în lume!

Ollie cuprinse gâtul lui Ames cu un braţ. Îşi dădea seama că leşina. Încercă să mai reziste doar atâta cât să mulţumească, dar nu reuşi. Ultimul lucru de care fu conştient înainte ca întunecimea să-l înghită din nou fu sărutul pe obraz primit de la soldatul sudist.

15

La capătul nordic, Horace fu primul care ieşi. Alergă direct spre colonelul Cox şi începu să zburde prin jurul lui. Nu avea coadă, dar prea puţin conta – dădea din toată partea posterioară.

— Să mă ia dracu’… murmură Cox.

Îl luă în braţe, iar Horace se apucă să-l lingă pe faţă, cu frenezie.

Supravieţuitorii stăteau grupaţi în partea lor (linia de demarcaţie se vedea clar în iarbă, deschisă la culoare pe o parte şi de un cenuşiu mohorât în cealaltă), începând să înţeleagă, dar fără a îndrăzni să şi creadă. Rusty, Linda, micile J, Joe McClatchey şi Norrie Calvert, încadraţi de mamele lor. Ginny, Gina Buffalino şi Harriet Bigelow, îmbrăţişate. Twitch o ţinea de umeri pe sora lui, Rose, care suspina şi-l legăna în braţe pe Little Walter. Piper, Jackie şi Lissa se ţineau de mână. Pete Freeman şi Tony Guay, singurii care mai rămăseseră din redacţia Democratului, stăteau în spatele lor. Alva Drake se rezema de Rommie Burpee, care o ţinea în braţe pe Alice Appleton.

Priveau cum suprafaţa murdară a Domului se ridica rapid prin aer. Frunzişul tomnatec din partea cealaltă avea un colorit care le tăia respiraţia.

Aerul proaspăt şi înmiresmat le flutura părul şi le usca transpiraţia de pe piele.

— Căci am văzut ca printr-un geam întunecat, murmură Piper Libby, cu ochii în lacrimi. Acum, însă, vedem faţă către faţă.

Horace sări din braţele colonelului Cox şi începu să descrie opturi prin iarbă, lătrând, adulmecând şi încercând să facă pipi peste tot în acelaşi timp.

Nevenindu-le să-şi creadă ochilor, supravieţuitorii se uitau la cerul luminos arcuit peste o duminică dimineaţă de toamnă târzie în Noua Anglie. Şi, deasupra lor, bariera murdară care-i ţinuse prizonieri încă se mai ridica, tot mai repede, micşorându-se ca o linie trasă cu creionul pe o hârtie albastră.

O pasăre trecu prin locul unde fusese Domul. Alice Appleton, încă în braţele lui Rommie, o privi şi râse.

16

Barbie şi Julia stăteau în genunchi, cu cauciucul între ei, respirând alternativ prin tub. Văzură cum cutia începea să se ridice din nou. La început urca încet şi păru să ezite la o înălţime de vreo douăzeci de metri, ca şi cum ar mai fi stat la îndoială. Apoi, se repezi drept în sus, cu o viteză mult prea mare ca să poată fi urmărită de ochiul omenesc, ca glonţul în zbor. Domul zbura în sus – sau, poate, era retractat.

„Cutia”, îşi spuse Barbie. „Trage Domul după ea la fel ca un magnet care atrage pilitura de fier.”

Se porni o briză, suflând spre ei. Barbie îi observă deplasarea după unduirile ierbii. O scutură pe Julia de umăr şi-i arătă drept spre nord. Cerul cenuşiu scârbos redevenise albastru şi aproape prea strălucitor ca să poată fi privit. Copacii se distingeau limpede.

Julia dădu drumul tubului, ridicând capul şi inspirând adânc.

— Nu ştiu dacă-i tocmai bine… începu Barbie, dar în clipa următoare briza ajunse la ei. O văzu ridicând părul Juliei şi o simţi uscându-i năduşeala de pe chipul brăzdat cu negru, blândă ca degetele unei iubite.

Julia tuşea din nou. O bătu pe spate, în timp ce lua şi el prima gură de aer. Încă mai mirosea urât şi-l zgâria pe beregată, dar era respirabil. Aerul rău era suflat spre sud, împins de aerul curat dinspre partea de lângă TR-90 a Domului – dinspre locul unde fusese partea de lângă TR-90 a Domului – care năvălea către ei. A doua gură de aer a fost mai plăcută; a treia, şi mai plăcută; iar a patra, un dar de la Dumnezeu.

Sau de la o fată cap-de-piele.

Barbie şi Julia se îmbrăţişară lângă pătratul negru de pe pământ unde stătuse cutia. Nimic n-avea să mai crească acolo, niciodată.

17

— Sam! strigă Julia. Trebuie să-l luăm pe Sam!

Încă mai tuşeau când o luară la fugă spre Odyssey, dar Sam nu tuşea. Zăcea prăbuşit peste volan, cu ochii deschişi, respirând şuierător. În partea de jos a feţei avea o barbă de sânge, iar când Barbie îl trase înapoi, văzu că albastrul cămăşii îi devenise de un vineţiu mâlos.

— Poţi să-l duci? întrebă Julia. Poţi să-l transporţi până acolo unde-s militarii?

Răspunsul era aproape sigur nu, dar Barbie spuse:

— Pot să-ncerc.

— Nu… şopti Sam, cu ochii abătându-i-se spre ei. Doare prea rău…

Cu fiecare cuvânt rostit, din gură îi mai curgea puţin sânge.

— Aţi făcut-o?

— Julia a făcut-o, răspunse Barbie. Nu prea ştiu cum, dar a reuşit.

— A luat parte şi omul din sala de sport, adăugă ea. Cel pe care l-a împuşcat hackermonstrul.

Barbie rămase cu gura căscată, dar Julia nici nu observă. Îl cuprinse pe Sam cu braţele, sărutându-l pe amândoi obrajii.

— Şi tu, Sam, continuă ea. Ne-ai adus aici şi ai văzut-o pe fetiţa de pe estradă.

— În visu’ meu nu erai fetiţă, murmură Sam. Erai femeie-n toată firea.

— Totuşi, fetiţa era şi ea acolo, preciză Julia şi-şi atinse pieptul. Şi mai e aici şi acum. Trăieşte.

— Ajutaţi-mă să mă dau jos, şopti Sam. Vreau să miros niţel aer curat ’nainte să mor.

— N-ai să…

— Taci, femeie. Las-că ştim noi, amândoi.

Îl luară de câte un braţ, ridicându-l cu grijă de la volan, şi-l culcară pe pământ.

— Ce mai miroase… îngăimă el. Doamne Sfinte…

Inspiră adânc, apoi tuşi, împroşcând cu stropi de sânge.

— Simt un iz de mierea-ursului.

— Şi eu, zise Julia, dându-i la