şi sub acel turban o ultimă amintire a unui khubz aromat, proaspăt copt, din mâinile soţiei lui. E o pisică şi-i arde coada, o furnică sub microscop, o muscă gata să-şi piardă aripile între degetele unui copil curios de clasa a treia într-o zi ploioasă, un joc pentru nişte copii plictisiţi fără trupuri şi cu tot universul la picioare. Este Barbie, este Sam care moare în furgonul Lindei Everett, este Ollie care moare în ţunder, este Alva Drake care-şi plânge fiul mort.

Dar cel mai mult este fetiţa ghemuită pe podelele cu aşchii ale chioşcului de fanfară din scuarul oraşului, o fetiţă care a fost pedepsită pentru aroganţa ei inocentă, o fetiţă care a făcut greşeala de a crede că e mare când, de fapt, era foarte mică, de a crede că era importantă când nu era, că lumii îi pasă când, de fapt, lumea e o locomotivă uriaşă şi moartă cu motor, dar fără far. Şi, din toată inima şi mintea şi sufletul ei, strigă:

— TE ROG, LASĂ-NE SĂ TRĂIM! TE ROG, TE IMPLOR!

Şi, o clipă doar, este chiar ea capul-de-piele din camera albă ea este fata care (din motive pe care nici chiar sieşi nu şi le poate explica) s-a întors la estrada orchestrei. Preţ de-un cumplit moment, Julia este cea care a făcut, în locul celei căreia i s-a făcut. Este chiar soldatul cu pistolul, hackermonstrul pe care Dale Barbara îl mai visează şi acum, cel care nu s-a oprit.

Apoi, din nou e numai ea însăşi.

Privind-o pe Kayla Bevins.

Familia lui Kayla e săracă. Tatăl ei taie lemne pe TR şi bea la Freshie’s Pub (care, la momentul potrivit, a devenit Dipper’s). Mama ei are un semn roşu şi mare pe obraz, aşa că toţi copiii îi zic fie Faţă-de-Cireaşă, fie Cap-ca-Fraga. Kayla nu are deloc haine frumoase. Azi poartă un pulovăr maro vechi şi o fustă cadrilată tot veche, mocasini scâlciaţi şi şosete albe largi care-i cad pe glezne. Are un genunchi julit, de când a căzut sau a fost trântită pe terenul de joacă. Este Kayla Bevins, nici vorbă, dar acum faţa ei e făcută din piele. Şi, cu toate că ia multe forme, niciuna nu e cât de cât omenească.

Julia îşi spune: „Văd cum se uită copilul la furnică, dacă furnica se uită în sus şi ea de sub lupă. Dacă ridică privirea chiar înainte de a lua foc.”

— TE ROG, KAYLA! TE ROG! SUNTEM VII!

Kayla se uită la ea fără să facă nimic. Apoi, îşi încrucişează braţele prin jurul pieptului – sunt braţe omeneşti, în viziunea asta – şi-şi scoate peste cap pulovărul. Nu e nici urmă de emoţie în vocea ei, când vorbeşte; nici regret, nici remuşcare.

Dar poate fi milă.

Spune

12

Julia fu aruncată de lângă cutie ca şi cum ar fi plesnit-o o palmă uriaşă. Aerul pe care-l ţinuse în piept se revărsă exploziv. Înainte de a apuca să inspire din nou, Barbie o prinse de umăr, scoase dopul de plastic din tub şi-i aplică gura peste capătul acestuia, sperând să nu-şi taie limba sau, Doamne fereşte, să i se înfigă plasticul dur în cerul gurii. Dar n-o putea lăsa să respire aerul otrăvit. Cât de hămesită după oxigen era, ar fi putut să-i vină convulsiile sau să moară de-a dreptul.

Indiferent unde fusese, Julia păru să înţeleagă. În loc de a încerca să se smulgă, cuprinse cu braţele camera de la Prius, într-o strânsoare de moarte, şi începu să sugă înnebunită aerul, prin tub. Barbie simţi spasmele enorme, tremurătoare, care-i străbăteau trupul.

Sam încetase în sfârşit să mai tuşească, dar acum începuse un alt sunet. Îl auzi şi Julia. Trase încă o gură lacomă de aer din cauciuc şi ridică privirea, cu ochii mari în orbitele lor adânci, încercănate.

Un câine lătra. Trebuia să fie Horace, fiindcă el era singurul câine care mai rămăsese. Şi…

Barbie îi prinse braţul, atât de strâns, încât Julia avu senzaţia că avea să i-l rupă. Pe chipul lui se vedea o expresie de pură uimire.

Cutia cu simbolul ei straniu plutea la un metru şi ceva deasupra solului.

13

Horace fu cel dintâi care simţi aerul proaspăt, căci zăcea chiar pe pământ. Începu să latre. Apoi, îl simţi şi Joe: o briză, surprinzător de rece, pe spatele său asudat. Stătea rezemat de Dom, iar Domul se mişca. Se mişca în sus. Norrie aţipise cu faţa înroşită pe pieptul lui Joe, care acum îi văzu o şuviţă de păr murdar şi încleiat începând să fluture. Fata deschise ochii.

— Ce…? Joey, ce se întâmplă?

Joe ştia, dar era prea stupefiat ca să-i spună. Putea simţi un fel de alunecare rece pe spate, ca a unui geam nesfârşit care se ridică.

Acum Horace lătra nebuneşte, cu spatele arcuit şi botul la pământ. Era poziţia lui „Vreau-să-ne-jucăm”, dar Horace nu se juca. Îşi strecura nasul pe sub Domul care se ridica, adulmecând aerul proaspăt, răcoros şi dulce.

Paradis!

14

Pe latura de sud a Domului, soldatul Clint Ames moţăia şi el. Stătea aşezat pe acostamentul moale al Şoselei 119, cu picioarele încrucişate şi o pătură pe umeri, ca indienii. Dintr-odată, văzduhul se întunecă, de parcă visele urâte ce i se fugăreau prin cap ar fi dobândit formă fizică. Imediat, un acces de tuse îl trezi.

Funinginea forma vârtejuri în jurul bocancilor şi i se depunea pe pantalonii kaki. De unde Dumnezeu venea? Focul arsese numai înăuntru. Apoi, văzu. Domul se ridica spre cer, ca storul unei ferestre gigantice. Era imposibil – şi în jos se prelungea cu kilometri întregi, toată lumea ştia asta – dar adevărat.

Ames nu ezită. Se târî înainte în patru labe şi-l apucă pe Ollie Dinsmore de braţe. Un moment, simţi Domul care se ridica frecându-i-se de mijlocul spatelui, sticlos şi dur, şi avu timp să-şi spună: „Dacă se lasă la loc, o să mă taie-n două”. În clipa următoare, îl trase pe băiat afară.

Un moment, crezu că ţinea un cadavru.

— Nu! strigă el şi porni cu Ollie spre unul dintre ventilatoare. S