„Nu ştiu”, răspunse Barbie în sinea lui. „Nu ştiu ce se întâmplă.” Dar ştia un lucru: dacă nu inhala curând, Julia avea să moară. Scoase tubul din cameră, îl prinse cu dinţii şi înfipse cuţitul lui Sam în al doilea cauciuc. Vârî tubul în gaură şi-l astupă cu bucata de plastic.

Apoi, aşteptă.

10

Ăsta este timpul care nu e timp:

Se află într-o cameră albă şi vastă, fără acoperiş, cu un cer verde nepământean, deasupra. Este… ce? Camera de joacă? Da, camera de joacă e. Camera lor de joacă.

(Ba nu, zace pe podeaua estradei de orchestră.)

Este o femeie de o anumită vârstă.

(Nu, e o fetiţă.)

(E în anul 1974 şi are tot timpul.)

Are nevoie să respire din cauciuc.

(Ba n-are.)

Ceva se uită la ea. Ceva cumplit. Dar şi ea e cumplită pentru acel ceva, fiindcă este mai mare decât ar trebui să fie şi e aici. N-ar trebui să fie aici. Ar trebui să fie în cutie. Totuşi, e încă inofensivă. Acel ceva ştie asta, cu toate că este

(doar un copil)

foarte mic; abia a ieşit de la creşă, de fapt. Vorbeşte.

— Eşti neadevărată.

— Ba nu, sunt reală. Te rog, sunt reală. Toţi suntem.

Capul-de-piele o priveşte cu faţa lui fără ochi. Se încruntă. Colţurile gurii i se arcuiesc în jos, deşi nu are gură. Iar Julia îşi dă seama ce noroc a avut să-l găsească pe unul dintre ei singur. De obicei, sunt mult mai mulţi, dar au

(plecat acasă la cină au plecat acasă la prânz au plecat la culcare au plecat la şcoală au plecat în vacanţă, nu contează au plecat)

plecat undeva. Dacă erau aici împreună, ar fi împins-o înapoi. Şi asta ar putea-o împinge înapoi, singură, dar e curioasă.

Curioasă?

Da.

Este o femelă, la fel ca ea.

— Te rog, dă-ne drumul. Te rog, lasă-ne să ne trăim micile noastre vieţi.

Niciun răspuns. Niciun răspuns. Niciun răspuns. Apoi:

— Nu sunteţi reali. Sunteţi…

Ce? Ce spune? „Sunteţi jucării de la magazin?” Nu tocmai, dar cam aşa ceva e. Julia îşi aminteşte fugar de crescătoria de furnici pe care o aveau ea şi fratele ei, în copilărie. Amintirea vine şi trece în mai puţin de o secundă. „Crescătorie de furnici” nu e termenul cel mai potrivit, mai degrabă „jucării din magazin”. E aproape de adevăr, cum se spune.

— Cum puteţi avea vieţi dacă nu sunteţi reali?

— SUNTEM CÂT SE POATE DE REALI! strigă ea, iar acesta este geamătul pe care-l aude Barbie. LA FEL DE REALI CA ŞI VOI!

Tăcere. Un lucru cu o faţă de piele schimbătoare într-o cameră vastă şi fără acoperiş care cumva este şi chioşcul fanfarei din Chester’s Mill. Apoi:

— Dovedeşte.

— Dă-mi mâna.

— Nu am mână. Nu am trup. Trupurile nu sunt reale. Trupurile sunt vise.

— Atunci, dă-mi mintea ta!

Fata cap-de-piele nu i-o dă. Nu vrea.

Aşa că Julia o ia.

11

Acesta este locul care nu e loc:

E frig pe estrada orchestrei, iar ea e atât de speriată. Mai rău, este… umilită? Nu, e ceva mult mai rău decât umilinţa. Dacă ar cunoaşte cuvântul „înjosită”, ar spune: „Da, da, asta e. Sunt înjosită.” I-au luat pantalonii.

(Şi undeva nişte soldaţi lovesc cu picioarele oameni goi într-o sală de sport. Asta este ruşinea altcuiva, amestecată cu a ei.”

Plânge.

(Şi lui îi vine să plângă, dar n-o face. Acum, trebuie să termine ce-au început.)

Fetele au plecat, dar ei încă îi mai curge sânge din nas – Lila i-a dat o palmă şi i-a promis c-o să-i taie nasul dacă spune şi toate au scuipat-o şi acum zace aici şi trebuie să fi plâns foarte rău căci crede că-i curge sânge din ochi ca şi din nas şi nu poate să-şi tragă respiraţia. Dar nu-i pasă cât sânge îi curge, nici de unde. Mai degrabă ar sângera până la moarte, pe podeaua chioşcului, decât să se ducă acasă în chiloţii ăia caraghioşi de bebeluş. Ar sângera cu bucurie până la moarte dintr-o sută de locuri, dacă asta ar însemna că nu trebuie să vadă soldatul

(După asta Barbie încearcă să nu se mai gândească la acel soldat, dar când o face se gândeşte ”Hackermeyer hackermonstrul”.)

cum îl trage pe omul gol de lucrul

(hajib)

pe care-l poartă pe cap, fiindcă ştie ce urmează. Este ceea ce urmează întotdeauna când te afli sub Dom.

Vede că una dintre fete s-a întors. Kayla Bevins a venit înapoi. Stă acolo şi se uită în jos la proasta de Julia Shumway care se credea deşteaptă. Proasta aia mică de Julia Shumway în budigăii ei de ţânc. Oare Kayla s-a întors ca să-i ia şi restul hainelor şi să le arunce pe acoperişul chioşcului, şi pe urmă să trebuiască să se ducă acasă goală, cu mâinile pe păsărică? De ce sunt oamenii aşa de răi?

Închide ochii plini de lacrimi şi, când îi deschide din nou, Kayla s-a schimbat. Acum nu mai are faţă, doar un fel de cască din piele care se tot schimbă şi pe care nu se vede nici compasiune, nici afecţiune, nici măcar ură.

Doar… interes. Da, asta e. Ce face ea, când eu fac… asta?

Julia Shumway nu merită mai mult. Julia Shumway nu contează; găseşte-i pe ultimii dintre cei din urmă şi pe urmă uită-te sub ei, şi iat-o, o gânganie-Shumway care fuge. Şi mai e şi un prizonier-gânganie gol; un prizonier-gânganie într-o sală de sport fără nimic altceva decât turbanul de pe cap, care i se desface,