pentru bâlciul de alaltăieri!... Nimeni pe lume nu ştie şi nici n-ar putea sa înţeleagă ce simt eu acum... Poate c-o să iau şi un cuţit cu mine când o fi să plec, încă nu-mi dau seama ce-am să fac...

Rostind aceste cuvinte disperate, Gruşenka se opri sugrumată de lacrimi, îşi cuprinse faţa în palme şi se aruncă pe canapea, cu capul în perne, plângând cu sughiţuri, ca un copil mic. Alioşa se ridică în picioare şi se apropie de Rakitin.

— Misa, zise el, să nu fii supărat pe dânsa chiar dacă te-a jignit, nu trebuie să i-o iei în nume de rău. Ai văzut ce a spus adineauri? Nu poţi cere prea mult de la un biet suflet de om, trebuie să fim mai înţelegători...

Vorbea mânat de o pornire nestăvilită. Simţea nevoia să-şi deschidă inima, şi singurul om pe care-l avea la îndemână era Rakitin. Dacă n-ar fi fost el acolo, şi-ar fi destăinuit simţămintele cu glas tare în faţa pereţilor. Prietenul lui însă îl măsură din ochi ironic şi Alioşa nu mai spuse nici un cuvânt.

— Stareţul ţi-a împuiat capul cu tot felul de bazaconii, şi acum m-ai luat pe mine drept cal de bătaie, Alioşenka, omul lui Dumnezeu! spuse el zâmbind maliţios.

— Nu râde, Rakitin, degeaba zâmbeşti sarcastic... Cum poţi să vorbeşti aşa despre răposatul? Nu există om pe faţa pamântului care să se poată asemui cu el! strigă Alioşa cu lacrimi în glas. Crede-mă că n-am dreptul să judec pe nimeni, fiindcă eu mă simt vinovat, poate mai vinovat decât oricine! Ce sunt eu pe lângă dânsa? Gândeşte-te că am venit aici ca sa mă afund în mocirlă. Îmi spuneam: „Ei şi, nu-mi pasă!” şi ştii de ce? Pentru ca sunt un laş. Iar dânsa, vezi, s-a chinuit cinci ani de zile fără să aibă pe nimeni aproape să-i spună o vorba caldă, pornită din inima, şi până la urmă a iertat totul, a uitat tot şi plânge! Omul care şi-a bătut joc de ea cu atâta cruzime s-a întors şi o cheamă, şi ea e gata să-l ierte şi să alerge în braţele lui fericită. Nu, poţi să fii sigur, n-o să ia nici un cuţit, nu, fără doar şi poate! Vezi, eu nu sunt aşa. Nu ştiu dacă tu eşti, Misa, eu însă în nici un caz nu! Azi am primit o lecţie straşnică, uite, chiar aici, în locul ăsta... Dragostea ei e mai presus decât ceea ce putem simţi noi... Spune-mi, cunoşteai cumva lucrurile pe care le-a povestit adineauri? Ai mai auzit-o cândva vorbind despre ele? Nu, aşa-i că nu? Dacă le-ai mai fi auzit, ai fi înţeles încă de atunci totul... şi cealaltă, pe care a jignit-o acum două zile... trebuie s-o ierte şi ea! Nu se poate să nu treacă peste asta când o să afle... şi o să afle cu siguranţă... E un biet suflet ce nu şi-a găsit încă pacea, trebuie să fim înţelegători... cine ştie ce comoară ascunde...

Se opri cu răsuflarea tăiată. Cât era de furios, Rakitin rămase cu ochii boldiţi de mirare. Niciodată nu s-ar fi aşteptat la o asemenea tiradă din partea unui om atât de potolit şi de cuminte ca Alioşa.

— Halal avocat! Nu cumva ţi-a căzut cu tronc? Agrafena Aleksandrovna, călugăraşul nostru e mort după tine, l-ai făcut praf! strigă el, râzând cu neruşinare.

Gruşenka înălţă capul adâncit în pernă şi se uită la Alioşa, cu un surâs duios, care-i lumină toată faţa buhăită de lacrimi.

— Nu-ţi mai pierde vremea cu el, Alioşa, heruvimul meu! Nu vezi cu cine ai de-a face, parc-ai vorbi la pereţi! apoi întorcându-se către Rakitin: Mihail Osipovici, mă gândeam tocmai să te rog sa mă ierţi dacă te-am jignit cumva adineauri, dar acum pentru nimic în lume n-aş mai face-o! Alioşa, vino de şezi lângă mine, îl îmbie ea cu un zâmbet fericit, uite-aşa, aici, şi spune-mi (îl luă de mâini şi se uită înseninată drept în ochii lui), spune-mi, te rog, ce crezi dumneata: îl iubesc sau nu? Mai pot eu, oare, să iubesc un om care mi-a făcut atâta rău sau nici nu-mi pasă de el? Până să veniţi voi, am stat aşa pe întuneric şi m-am tot întrebat: da sau ba? Dă-mi dumneata dezlegarea, hotărăşte dumneata, şi voi face cum ai să-mi spui. Să-l iert ori să nu-l iert?

— Bine, dar l-ai şi iertat, nu-i aşa? zâmbit Alioşa.

— Ba da, mărturisi Gruşenka gânditoare. Păcătoasa asta de inimă! Să bem pentru inima mea păcătoasă! strigă ea şi, luând în mână paharul, îl goli pe nerăsuflate, apoi îl trânti de pământ. Cupa se sparse cu zgomot. Şi pe buzele ei zâmbitoare flutura din nou o umbră de cruzime.

— Şi totuşi, poate nu l-am iertat încă, adăugă ea cu o expresie ameninţătoare, privind în jos, ca şi cum ar fi vorbit numai pentru sine. Poate că inima mea e numai gata să-l ierte. Am să caut s-o mai ţin încă în frâu. Vezi dumneata, Alioşa, de fapt mi-s dragi lacrimile pe care le-am vărsat în aceşti cinci ani, mi-e dragă umilirea ce m-a făcut să sufăr atâta, ele mi-s dragi, nu el.

— N-aş vrea să fiu în pielea lui! şuieră Rakitin.

— Şi nici n-ai să fii vreodată, Rakitka, fii pe pace! Tu nu eşti bun decât să-mi faci ghetele, atâta tot; o femeie ca mine nu-i de nasul tău... şi poate că nici de nasul lui...

— Nu-i de nasul lui? Atunci de ce te-ai înzorzonat aşa? o necăji Rakitin, rânjind sarcastic.

— Nu te lega de gătelile mele, Rakitka, fiindcă nu poţi să ştii ce este în sufletul meu! N-am decât să dau jos toate zorzoanele, chiar acum, pe loc! Îi răspunse ea ridicând glasul. Tu nu ştii pentru ce m-am gătit aşa! Poate că am de gând să-i ies înainte şi să-i zic: „Mă vezi? Deschide ochii şi uită-te bine!” când m-a lăsat, eram o fetişcană de şaptesprezece ani, o slăbătură plângăreaţă şi ofticoasă. Am sa stau lângă el, am sa-l vrăjesc, am să-i înfierbânt sângele, ca după aceea să-i spun: „Ei, ai văzut cu cine ai de-a face, stimabile? şi