acum, umbla sănătos! Nu tot ce zboară se mănâncă!” Pentru asta, poate, m-am gătit aşa, Rakitka, încheie Gruşa, râzând maliţios. Sunt fiara, Alioşa, o fiară turbată. N-am decât să rup hainele de pe mine, să-mi schilodesc trupul, să-mi sluţesc chipul, să-mi ard faţa şi s-o ciopârţesc cu cuţitul, să umblu pe străzi să cerşesc! parcă vreau, n-am decât să nu mai plec nicăieri, să rămân aici, dacă vreau, n-am decât să-i trimit chiar mâine lui Kuzma tot ce-am căpătat de la el, toţi banii pe care mi i-a dat, şi să mă duc să muncesc cu ziua până la sfârşitul vieţii!... Crezi, oare, că n-am s-o fac, te îndoieşti c-o să am atâta curaj? Ba, uite, să ştii c-am s-o fac, am s-o fac chiar acum, să nu mă puneţi la ambiţie... iar pe dânsul am să-l iau la goană şi am să-i dau, uite-aşa, cu tifla, ce-o fi crezând că-s de nasul lui?!

Ultimele cuvinte le strigă în gura mare, ca apucată de istericale. Şi, simţind că o podidesc din nou lacrimile, îşi ascunse faţa în palme şi se prăbuşi peste perne, într-un hohot de plâns. Rakitin se ridică.

— Să mergem, zise el, e târziu, n-au să-ţi deschidă la mânăstire.

Gruşenka sări în sus.

— Cum, pleci, Alioşa? întrebă ea consternată. Ce faci? M-ai răscolit şi mi-ai sîngerat inima şi acum, când se lasă noaptea, să stau iarăşi singură?

— N-oi fi vrând să rămână la tine peste noapte? N-are decât, dacă pofteşte, dinspre partea mea, pot să plec şi singur! glumi Rakitin caustic.

— Taci, vrăjmaşule, taci din gură! se răsti Gruşenka mânioasă. Niciodată n-am auzit din gura ta vorbele pe care mi le-a spus el.

— Dar ce ţi-a spus, mă rog? mârâi Rakitin întărâtat.

— Nu ştiu, nu-mi dau seama ce, nu mă dumeresc, dar mi-a vorbit de la suflet la suflet, mi-a răscolit inima... Este primul om singurul din lumea asta mare, care s-a îndurat de mine, el şi numai el? De ce, heruvimul meu, n-ai venit mai înainte? strigă Gruşa şi se prăbuşi exaltată la picioarele lui. Toată viaţa am aşteptat un om ca tine, mereu am aşteptat; ştiam că odată şi odată o să vină cineva care să-mi aducă iertarea. Toată viaţa am crezut că, aşa târâtură cum sunt, mă va iubi şi pe mine cineva cu adevărat, cineva fără nici un gând păcătos!

— Dar ce-am făcut eu pentru dumneata? zâmbit Alioşa înduioşat şi, aplecându-se, o luă cu gingăşie de mână. Te-am miluit cu un fir de ceapă, o nimica toată!... Nu apucă bine să isprăvească, şi-l podidiră şi pe el lacrimile. În momentul acela se auzi trântindu-se uşa de la intrare şi cineva pătrunse în casă. Gruşenka sări deodată în picioare, înfricoşată de moarte. Fenia dădu buzna înăuntru, strigând în gura mare şi fluturându-şi braţele.

— Coniţă, coniţă scumpă, a sosit ştafeta! trâmbiţă ea veselă, gâfiind. A trimis o troică de la Mokroe să te ia! Timofei, surugiul, e afară, schimbă caii... Scrisoarea, coniţă, iată scrisoarea!

ţipa cât o ţinea gura, vânturând scrisoarea din mână. Gruşenka îi smulse plicul şi-l apropie de luminare. Era un bilet de câteva rânduri pe care ea îl desluşi dintr-o ochire.

— Mă cheamă! şopti ea pălind, cu faţă crispată de o amară grimasă. Du-te, căţeluşă! Te-a fluierat!

Rămase locului o clipă, ca şi când ar fi şovăit încă, apoi tot sângele îi năvăli în obraji, învăpăindu-i.

— Plec! strigă ea. Cinci ani din viaţă! Rămâneţi cu bine! Rămâi cu bine, Alioşa, soarta mea s-a hotărât... Duceţi-va, duceţi-vă, plecaţi cu toţii, să nu vă mai văd în faţa ochilor... Gruşenka îşi ia zborul spre o viaţa nouă... N-aş vrea să-mi porţi duşmănie, Rakitka, cine ştie dacă nu mă duc la moarte! Uf! Parc-aş fi beată! şi, departându-se brusc de ei, alergă în iatac.

— Acum nu-i mai pasă de noi! bodogăni Rakitin. Sa mergem, altfel iar au să înceapă să ţipe muierile astea, sunt sătul până-n gât de atâta boceală...

Alioşa se lăsă dus fără să-şi dea seama. În curte aştepta o troică în jurul căreia forfoteau oameni cu felinare în mâna, ocupaţi să deshame caii. Prin poarta deschisa se zăreau cei trei cai de schimb, aşteptând afară. Alioşa şi Rakitin nici nu apucaseră bine să coboare treptele, când fereastra de la iatac se deschise deodată şi Gruşa strigă cu o voce răsunătoare:

— Alioşecika, multe salutări din partea mea frăţiorului tău, Mitenka! Spune-i că n-aş vrea să fie supărat pe mine, cu tot necazul pe care i l-am făcut! Te rog să-i repeţi cuvânt cu cuvânt ceea ce-ţi spun eu acum: „Gruşenka şi-a legat soarta de un ticălos, nu de un suflet cinstit ca al tău!” Să ştie că l-am iubit totuşi un ceas, un singur ceas din viaţa mea, să nu uite niciodată ceasul acela! Să-i spui că aşa i-a poruncit Gruşenka, să nu-l uite până în clipa din urmă! Glasul i se stinse, înecat în lacrimi, şi fereastra se închise cu zgomot.

— Hm, hm! mormăi Rakitin umflându-se de râs. După ce-i dă la cap bietului Mitenka, îi mai şi pretinde să n-o uite toată viaţa! Ce sadism!

Alioşa nu-i răspunse însă, ca şi când nici n-ar fi auzit, întinsese piciorul la drum, de parcă ax fi avut cine ştie ce zor mare; în realitate nu-şi dădea seama de nimic, mişcându-se aproape ca un automat. Rakitin se simţi deodată săgetat de o durere ascuţită, ca şi cum cineva i-ar fi zgândărit o rană proaspătă. Adineauri, când o pusese pe Gruşenka faţă în faţă cu Alioşa, se aşteptase la cu totul altceva; lucrurile luaseră însă o altă întorsătură decât aceea pe care ar fi dorit-o el.

— Ofiţerul ei e un polonez, zise el silindu-se să-şi păstreze sângele rece. Vorba vine ofiţer; de fapt, e un biet amărât, funcţionar la vamă, undeva în Siberia, la graniţa dinspre China. După câte am auzit, şi-a pierdut postul. I-o fi ajuns probabil la ureche ca Gruşenka are ceva părăluţe şi s-a întors la ea, aşa se explică totul.  Alioşa nici de astă dată nu se învrednici să-i răspundă. Rakitin îşi pierdu cumpătul:

— Ei, vasazica, ai izbăvit un suflet păcătos?! rînji el plin e fiere. Ai