— Încetează odată, Rakitin! îi răspunse Alioşa cu inima îndurerată.

— Sigur că da, mă „dispreţuieşti”, pentru c-am putut sa primesc cele douăzeci şi cinci de ruble de adineauri! Mi-am vândut prietenul, nu-i aşa? Numai că tu nu eşti Hristos, şi nici eu, Iuda!

— Crede-mă, Rakitin, c-am şi uitat de banii aceia, protesta Alioşa. Tu singur ai pomenit de ei...

Rakitin se înfurie şi mai tare.

— Duceţi-vă dracului cu toţii! zbieră el. Pentru ce naiba mi-oi fi pierzând vremea cu tine? De acum înainte nici nu mai vreau să ştiu cine eşti! Pleacă, du-te unde vrei, călătorie sprâncenată!

Şi, fără altă vorbă, o apucă pe o ulicioara lăturalnica, lăsându-l singur în întunecimea nopţii. Alioşa ieşi din oraş, şi o luă peste câmp spre mânăstire.

IV - CANA GALILEII

Ajunse la schit destul de târziu după rânduiala mănăstirii, şi monahul de pază care ieşi să-i deschidă îi îngădui să intre înăuntru pe poarta cea mică. Trecuse de nouă – ora sorocita odihnei şi somnului după o zi plină de frământări. Alioşa deschise cu sfială uşa chiliei bătrânului, în care se afla sicriul, înăuntru nu era decât părintele Paisie care citea Evanghelia împreună cu novicele Porfiri; ucenicul, istovit de vegherea din ajun, când stareţul ie vorbise pentru ultima oară, şi de zarva de peste zi, dormea somnul tinereţii, culcat pe podele în odaia alăturată. Părintele Paisie îl auzi intrând, dar nu-şi ridica ochii de pe carte; Alioşa se retrase în colţul din dreapta uşii se aşeză în genunchi şi începu sa se roage. Inima îi era plină, gata să se reverse, dar totul colcăia de-a valma în el, nici un sentiment nu reuşea să se contureze mai lămurit şi să precumpănească asupra celorlalte, impresiile se succedau lent, fără încetare, ca într-un caleidoscop. Se simţea înduioşat, dar în acelaşi timp – lucru curios – nimic nu mai avea darul să-l mire. Vedea din nou în faţa ochilor sicriul şi mortul drag, strâns înfăşurat în rasa monahală, şi totuşi jalea şi durerea sfâşietoare ce-i storseseră atâtea lacrimi în dimineaţa aceea se mistuiseră că prin farmec. Intrând în chilie, îngenunchease în faţa sicriului, aşa cum şi-ar fi plecat genunchii în faţa unei icoane, dar simţământul ce-i stăpânea cugetul şi inima în momentul acela nu era întristarea, ci bucuria. Una dintre ferestre era larg deschisă, lăsând să pătrundă înăuntru aerul proaspăt, răcoros. „Înseamnă că duhoarea s-a înteţit şi mai tare dacă s-au înduplecat să deschidă fereastra”, îşi spuse el. Dar gândul că rămăşiţele pământeşti ale stareţului începuseră să se descompună – gând care abia cu câteva ceasuri mai înainte i se păruse atît de amarnic, de umilitor – nu-l mai făcu de astă dată să sufere, nici să se răzvrătească. Se ruga aşa, în tăcere, dar îndată îşi dădu seama că înşiră cuvintele mecanic. Frânturi de idei i se perindau prin minte, licăreau o clipă, ca nişte steluţe, ca să se stingă numaidecât, năpădite de alte gânduri răzleţe, dar în acelaşi timp era conştient că sufletul său îşi găsise împăcarea, că se sălăşluise în el ceva temeinic şi deplin. Uneori prindea să se roage cu râvnă, într-o pornire de dragoste şi recunoştinţă... Nu apuca să-şi ducă însă ruga până la capăt, căci după un timp mintea lui o lua iarăşi razna; începea să se gândească la altceva, ca până la urmă să uite şi de rugăciune, şi de ceea ce îi curmase firul... Încercă să fie atent la cuvintele spuse de părintele Paisie, dar, ostenit cum era, mereu îl fura somnul...

„A treia zi, s-a făcut nuntă în Cana Galrieii, citea monahul, iar mama lui Iisus era acolo. Şi a fost chemat la nunta şi Iisus cu ucenicii sai.”

„Nunta? Cum adică nunta?... se căznea să-şi adune gândurile Ahoşa. E fericită... s-a dus la nuntă... Nu, n-a luat nici un cuţit cu dânsa, nu se putea să ia... N-a fost decât aşa, o vorbă rostită «la necaz», nimic mai mult... Noi... noi trebuie să iertăm cuvintele de obida. E o uşurare... altminteri, prea ar fi cumplită suferinţa... Rakitin a cotit pe ulicioară... cât timp o să-şi aducă aminte de necazurile lui, o să cotească aşa, pe câte o ulicioară... Dar drumul... drumul mare este drept, este larg şi luminos, şi limpede cum e cleştarul... Şi soarele străluceşte la capătul lui... Cum? Ce spune?”

„... nu mai aveau vin, căci s-a fost sfârşit vinul de nunta. Atunci muma lui Iisus zis-a către el: «Nu mai este vin...»„

„A, mi se pare că mi-a scăpat ceva, tresări el, ce păcat, n-aş fi vrut să pierd nici un cuvânt, îmi place atât de mult partea asta: e vorba de Cana Galileii, cea dintâi minune... Da, o minune atât de frumoasă, neasemuit de frumoasa! Nu la durere, ci la bucurie a venit pentru întâia oară Iisus în mijlocul oamenilor; prima minune pe care savârşit-o era hărăzită sa le sporească bucuria... «Cine îndrăgeşte oamenii trebuie să îndrăgească şi bucuria lor...», aşa spunea răposatul, era una dintre ideile lui călăuzitoare... Nimeni nu poate trăi fară bucurie, spune Mitea... Da, Mitea... Adevărul înseamnă minune, adevărul înseamnă iertare, asta tot din gura lui afli auzit-o adeseori...”

„... Zis-a ei Iisus: «Ce este mie şi ţie, femeie? Ceasul meu n-a venit până acum». Muma lui zis-a celor ce slujeau: «Faceţi ce vă va spune...»„

„Faceţi ce va va spune... Bucurie, da, o bucurie hărăzii unor bieţi oameni săraci lipiţi pamântului... Trebuie să fi fost tare sărmani dacă nici vin n-au avut de ajuns la nuntă. Istoricii arata că populaţia statornicita pe vremea aceea în împrejurimile lacului Ghenizaret era în cea mai mare parte alcătuită din oameni nevoiaşi... Şi o altă inimă preamilostivă, sufleul slăvit al unei alte fiinţe pline de har, maică-sa, care se afla de asemenea printre oaspeţi, a ştiut ca nu numai pentru a împlini măreaţa şi teribila lui menire a coborât pe pământ, a ştiut că inima lui putea împărtăşi deopotrivă veselia simplă şi nevinovată a unor făpturi cu mintea neluminată, dar