lipsite de vicleşug, veselia celor care-l poftiseră la praznicul lor sărac... «Ceasul meu n-a venit până acum», i-a răspuns el, zâmbind blajin; cu siguranţă că, rostind aceste cuvinte, i-a zâmbit cu blândeţe... Dar, dacă stai să te gândeşti, pentru asta, oare, a coborât el pe pământ, ca să îndestuleze cu vin ospăţul de nuntă al unor sărmani? şi totuşi, n-a pregetat să meargă la nuntă şi să împlinească rugămintea ei... A, ia să vedem ce spune mai departe...”

„... Iisus le-a poruncit: «Umpleţi vasele cu apă». Şi le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: «Acum scoateţi şi duceţi starostelui mesei». Iar ei i-au dus. Şi când starostele mesei a gustat apa, care se făcuse vin, şi nu ştia de unde este (ci slujitorii care scoseseră apa ştiau), starostele mesei a strigat pe mire. Şi i-a spus: «Orice om pune întâi vinul cel bun, şi când (nuntaşii) au băut bine, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.»„

„Dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Cum se face că odaia a devenit dintr-o dată atât de încăpătoare?... Ah, da... e o nuntă... fireşte, o nuntă... Iată oaspeţii, iată şi tinerii căsătoriţi, şi mulţimea care se veseleşte şi... dar unde este Preaînţeleptul staroste? şi cine sade acolo? Cine? Odaia s-a făcut mai încăpătoare... Cine se ridica de la masa pentru ospăţ? Cine... Cum, şi el e aici?... Dar cum zăcea în sicriu... Nu, e aici... s-a sculat, m-a văzut. Vine spre mine... Doamne!...

Da, într-adevăr, spre el, spre el venea chiar dânsul unchiaşul cel uscăţiv, cu obrazul brăzdat de o mulţime de cute subţiri; se îndrepta spre el fericit, râzând cu blândeţe... Coşciugul a dispărut ca prin farmec, iar dânsul e îmbrăcat aşa cum l-a văzut în ajun, când fuseseră cu toţii oaspeţii lui... Faţa îi era descoperită şi ochii îi străluceau... Dar ce s-a întâmplat? Ce caută printre nuntaşi, să fi fost şi el poftit la nunta din Cana Galileii?...

— Da, fiule, m-au poftit şi pe mine, se auzi glasu-i domol, zvonind deasupra lui. De ce te-ai ascuns aici, în loc să vii în mijlocul nostru?... Hai, vino!

E glasul lui, glasul stareţului Zosima... Nu încape nici o îndoială, sigur este el, o dată ce îl cheamă... Îi întinde mina şi Alioşa se ridică în picioare.

— Ne veselim, urmează unchiaşul cel uscăţiv, bem din vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite; vezi ce de oaspeţi s-au adunat? Iată colo mirele cu mireasa, iată şi înţeleptul staroste al mesei gustând din vinul neînceput. De ce te miri că sunt aici? Am miluit şi eu pe cineva cu un fir de ceapă, de aceea sunt aici. Şi sunt aici, printre nuntaşi, mulţi alţii ca mine care n-au dat în viaţa lor de pomană decât un fir de ceapă, unul singur, atâta tot... Vezi dar ce înseamnă faptele noastre? şi tu, blajinule, tu, fiul meu drag, ai ştiut azi să miluieşti cu un fir de ceapă o biată fiinţă flămândă. Purcede, fiule, purcede la lucru, blajinule, de vreme ce ai făcut începutul... Vezi soarele nostru, îl vezi?

— Mă tem... nu îndrăznesc să mă uit la el... şopti Alioşa.

— Să nu-ţi fie teamă. Înfricoşătoare e slava şi puterea lui. Dar îndurarea sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a luat chip de om şi se veseleşte în mijlocul nostru, preschimbând apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntaşilor, căci aşteaptă acum alţi nuntaşi, îi cheamă pe toţi sa vina la el, sa vină pentru vecie... lată soseşte vinul cel nou, au adus vasele...”

  Sufletul lui Alioşa era mistuit ca de o vâlvătaie, era dureros de plin, şi lacrimi de fericire i se prelingeau pe obraji – întinse braţele, dând un ţipăt, şi se trezi...

Avea în faţă iarăşi sicriul, fereastra era deschisă, şi vorbele solemne ale Evangheliei picurau lin şi răspicat. Alioşa însă nu mai asculta. Ciudat: adormise aşa cum stătea, în genunchi, şi iată că se trezise acum în picioare. Deodată, ca şi când l-ar fi smuls cineva din loc, se apropie grăbit, cu paşi apăsaţi, de sicriu. În treacăt îl atinse cu umărul, fără să bage de seamă, pe părintele Paisie. Cuviosul îşi înălţă ochii din carte şi-i coborî numaidecât, ca şi cum ar fi priceput că se întâmplă ceva curios cu tânărul monah. Alioşa privi câteva clipe sicriul, mortul ce zăcea încremenit sub zăbranicul ce-i acoperea faţa, cu icoana pe piept şi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri pe cap. Adineauri abia îi auzise glasul care încă îi mai suna în urechi... Ascultă încordat, doar-doar o mai desluşi un zvon, ceva... Apoi se întoarse dintr-o dată pe călcâie şi ieşi afară.

Coborî repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac, întraripat, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui. Din zenit până la orizont, curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea şi liniştea nopţii învăluiau pământul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir. În straturile din jurul casei, fastuoasele flori de toamnă adormiseră până în zori. Pacea statornicită pe pământ se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor... Alioşa rămase locului câteva clipe, neclintit, Privind în jur, şi dintr-o dată căzu jos, ca secerat.

Nu ştia de ce îmbrăţişează pământul, nu înţelegea de ce simte o dorinţă atât de fierbinte să-şi lipească buzele de el, şi-l săruta întruna plângând, stropindu-l cu lacrimi şi jurându-i iubire, iubire pe veci. „Udă pământul cu rouă lacrimilor tale de bucurie şi scumpe fie-ţi lacrimile ce le-ai vărsat...” răsuna un glas în adâncul său. De ce plângea? O, în momentul acela de exaltare simţea nevoia să plângă până şi pentru stelele ce străluceau din tării şi plângea fără să se sfiască de extazul lui. Să ierte totul şi pe toată lumea, să-şi ceară iertare de la toţi şi de la toate, şi nu numai pentru faptele săvârşite de el, ci pentru toţi şi pentru toate câte le-au făcut, căci pentru el „aveau să se roage alţii”, îi şoptea mai departe