glasul lăuntric. Şi cu fiece clipă simţea, da, simţea ca aievea, aproape palpabil, coborând în sufletul său o putere nestrămutată, ca bolta spuzită de stele. Un gând se statornicea în el temeinic, pentru vecie. Cel care se aşternuse cu faţa la pământ era un tânăr slab, pentru ca în locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dârz toată viaţa şi care era pe deplin conştient de schimbarea petrecută cu dânsul, îşi dădea seama de ea cu toată exaltarea de care era cuprins. Niciodată, până la capătul zilelor lui, Alioşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a coborât atunci în sufletul meu”, spunea el cu cea mai deplina convingere...

Trei zile mai târziu, Alioşa părăsi mănăstirea, supunându-se dorinţei duhovnicului său care-i poruncise „să plece în lume”.

 

 

 

 

 

 

 

 

I - KUZMA SAMSONOV

 

Dmitri Fiodorovici, căruia Gruşenka, luându-şi zborul spre o nouă viaţă, avusese grijă la plecare să-i trimită cel din urmă salut, „poruncindu-i” să nu uite niciodată ceasul în care îl iubise, deşi nu ştia nimic despre ultimele evenimente din viaţa ei, era, la rândul său, peste măsură de hărţuit şi de zbuciumat. În ultimele două zile se afla într-o stare de tensiune atât de cumplită, încât – după cum avea să povestească el însuşi mai apoi – puţin a lipsit să nu-l lovească apoplexia. În ajun, Alioşa îl căutase peste tot în zadar, după cum nici Ivan nu apucase să se vadă cu el la restaurantul unde rămăsese vorba să se întâlnească. Gazdele primiseră dispoziţii să nu-l dea în vileag. Şi-n vremea asta – tot după mărturisirile lui de mai târziu – Mitea se dădea de ceasul morţii, „luptând din răsputeri împotriva sorţii, ca să iasă la un liman”. Fusese în stare chiar să plece din oraş pentru câteva ore, mânat de nişte interese urgente, deşi se temea s-o scape o singură clipă din ochi pe Gruşenka. Toate aceste împrejurări aveau să fie stabilite ulterior punct cu punct şi cu cea mai mare precizie, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar ceea ce este strict necesar din peripeţiile celor două zile de trista amintire premergătoare cumplitei nenorociri ce s-a abătut atât de năprasnic asupra lui.

Gruşenka, deşi îi dăruise o oră de dragoste cinstită şi adevărată, îl chinuia într-adevăr uneori cu o cruzime fanatică. Ceea ce-l tortura mai ales era faptul că nu izbutea cu nici un preţ să afle ce gânduri are; nu era chip să scoată ceva de la ea nici cu binele, nici cu răul. Gruşenka nu se lasă prinsă chiar aşa de lesne şi Dmitri ştia că dacă ar fi insistat prea mult, s-ar fi supărat până la urmă pe el şi l-ar fi părăsit poate definitiv. Bănuia – şi pe bună dreptate – că şi în sufletul ei se dădea o luptă, că şi ea se afla într-o mare cumpăna, străduindu-se să ia o hotărâre, fără a izbuti să aleagă într-un fel sau altul, după cum presupunea, şi nu fără temei – deşi îi sîngera inima la gândul acesta – că în unele clipe pur şi simplu îl ura exasperat de pasiunea pe care o avea pentru dânsa. Şi, într-adevăr, aşa şi era, cu toate că nu putea deloc să-şi dea seama care putea fi de fapt pricina frământărilor sale. În ceea ce-l priveşte pe el, întrebarea chinuitoare care-l făcea să-şi spargă capul se rezuma la următoarea alternativă: „Ori el, Mitea, ori Fiodor Pavlovici”. Un amănunt deosebit de interesant: Mitea era absolut convins că Fiodor Pavlovici avea să-i propună Gruşenkăi, dacă nu cumva o şi făcuse până acum, o căsătorie legală; nici o clipă nu-şi închipuise că bătrânul muieratic spera să scape numai cu trei mii de ruble. Era concluzia la care ajunsese Mitea, cunoscând atât de bine felul de a fi al Gruşenkăi. Iată de ce uneori i se părea că toată frământarea şi toate ezitările ei se datorau numai faptului că nu ştia încă pe care dintre ei să-l aleagă şi de pe urma cui va trage mai multe foloase. Oricât de ciudat ar părea, Mitea nici nu se gândea măcar la întoarcerea „ofiţerului”, adică a omului care jucase un rol atât de nefericit în viaţa Gruşenkăi şi pe care ea îl aştepta înfiorată de emoţie şi de teamă. Ce-i drept, în ultimele zile, Gruşenka nu mai pomenise un cuvânt despre el. Cu toate acestea, aflase chiar de la dânsa despre scrisoarea pe care i-o trimisese cu o lună înainte seducătorul ei, ba chiar cunoştea fragmentar cuprinsul acestei solii. Gruşenka nu se sfiise să i-o arate, din răutate, fireşte, dar care nu-i fusese mirarea văzând că Mitea nu făcuse nici un caz de ea. Era un lucru destul de greu de explicat; se poate să nu-i fi dat prea multă atenţie pentru că, obsedat de zbuciumul şi de monstruozitatea rivalităţii ce se iscase între el şi tatăl său din pricina acestei femei, nu-şi putea imagina, cel puţin în momentul acela, o situaţie mai nenorocită şi mai primejdioasă decât asta. Pur şi simplu nu credea în existenţa acestui logodnic care răsărea din senin după o absenţă de cinci ani şi, mai ales, nu credea că s-ar putea reîntoarce chiar atât de curând. Şi apoi, în scrisoarea pe care Gruşenka i-o pusese sub ochi, se pomenea în termeni destul de nebuloşi despre eventuala înapoiere a rivalului, de altfel, scrisoarea era foarte confuză, afectată şi plină de declaraţii sentimentale. Trebuie să adăugăm însă că Gruşenka avusese grijă să acopere ultimele rânduri care se refereau mai precis la sosirea lui apropiată. Pe de altă parte, Mitenka îşi amintea, reconstituind mai apoi scena, că în momentul acela zărise pe chipul Gruşenkăi o expresie involuntară de orgolios dispreţ faţă de misiva sosită din Siberia. După aceea însă nu mai adusese niciodată vorba despre legăturile ei cu noul pretendent, aşa încât până la urmă, Mitea ajunsese să nu se mai sinchisească de el. În mintea lui nu stăruia decât un singur gând şi anume că, orice ar fi şi oricum s-ar întoarce lucrurile, răfuiala cu taică-său trebuie să se încheie odată şi odată şi că deznodământul