nu mai putea să întârzie mult. Aştepta, deci, cu sufletul la gură ca Gruşenka să se decidă într-un fel, fiind convins că se va hotărî într-o clipă sub influenţa unei inspiraţii de moment. Oricând putea, aşadar, să-i spună: „Ia-mă, sunt a ta pe veci” şi atunci lucrurile aveau să se lămurească definitiv; fără să mai stea pe gânduri, Mitea o s-o ia în braţe şi o să plece cu ea cât mai departe, departe de tot, dacă nu chiar la capătul pământului, în orice caz, undeva pe cele mai îndepărtate meleaguri ale Rusiei, unde se vor căsători, stabilindu-se incognito, ca să nu se mai ştie nimic de ei, nici aici, nici acolo, nicăieri. Atunci, atunci o să înceapă cu adevărat o viaţă nouă! Visa necontenit, cu înfrigurare, această viaţă nouă, „cinstită” (în orice caz cinstită). Inima lui era însetată de o primenire atât de bună, încât să se simtă ca un nou-născut. Mocirla în care se fundase cu bună ştire îl scârbea peste măsură şi, ca atâţia alţii în împrejurări similare, era încredinţat că nu putea fi altă avere pentru el decât să schimbe locul; să trăiască în mijlocul unor oameni necunoscuţi, în alte condiţii decât până acum, să plece cât mai departe de oraşul acesta blestemat, şi atunci cu siguranţă totul va renaşte, totul va căpăta alta faţa! Era singura lui nădejde, singurul lucru pe care-l râvnea din adâncul sufletului.

Asta bineînţeles în cazul primei ipoteze, cea fericita. Exista însă şi o altă posibilitate, se gândea şi la cealaltă soluţie, pentru el îngrozitoare. Dacă Gruşenka o să-i spună la un moment dat: „Pleacă, eu şi Fiodor Pavlovici am hotărât sa ne cununăm, n-am ce face cu tine”, atunci... atunci... Mitea nu ştia prea bine ce s-ar fi putut întâmpla în cazul acesta şi – trebuie să recunoaştem – n-a ştiut până în ultima clipă. N-avea nici o intenţie precisă, nu se gândise la crimă. E adevărat c-o urmărea pas cu pas pe Gruşenka, spionând-o neîncetat, şi-şi făcea sânge rău din pricina ei, dar cu toate astea nu se aştepta decât la un deznodământ fericit. Nu voia să admită nici o altă eventualitate. Aici însă începea o nouă tortură, se ridica o nouă problemă, străină de preocupările lui, dar tot atât de inexorabilă şi fără nici o soluţie.

Presupunând că Gruşenka i-ar fi spus: „sunt a ta, ia-mă şi du-mă cu tine” cum avea să se descurce? S-o ducă, prea bine, dar cu ce parale? Veniturile pe care ani de-a rândul Fiodor Pavlovici i le asigurase, lepădându-i când şi când o sumă de bani ca pe o pomană, erau secătuite. Gruşenka avea cu siguranţă ceva pus deoparte, dar în privinţa aceasta Mitea se dovedea de o mândrie feroce: voia cu tot dinadinsul s-o ducă de acolo ca să înceapă alături de ea o viaţă nouă cu resursele lui proprii, nicidecum cu ale ei; nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap să primească bani de la dânsa, era o idee intolerabilă pentru el, un lucru odios. Nu voi stărui mai mult asupra acestui amănunt şi nici nu voi încerca să-l analizez, mulţumindu-mă să-l menţionez numai ca pe un exemplu menit să arate starea lui de spirit în momentul acela. Cauza indirectă şi inconştientă care o determina s-ar fi putut să fie însăşi nemărturisita lui suferinţă prilejuită de faptul că-şi însuşise în mod necinstit suma încredinţată de Katerina Ivanovna. „Destul m-am purtat ca un ticălos cu una dintre ele, se mustra tot timpul, după cum avea să povestească el însuşi mai apoi, ar însemna să fiu şi cu cealaltă tot atât de nemernic; dacă afla cumva Gruşenka, cu nici un preţ n-ar mai vrea sâ se mărite cu o secătură ca mine!” Cum să-şi procure atunci mijloacele necesare, de unde să facă rost de blestemaţii aceştia de bani? Dacă nu găsea fonduri nicăieri, totul era sortit să se ducă pe copcă, nu se mai putea întâmpla nimic, şi asta „numai şi numai pentru că n-am avut nici o leţcaie, mai mare ruşinea!”

Mi-aş permite aici să anticipez arătând că, de fapt, ştia de unde să facă rost de bani, ştia poate chiar unde erau ascunşi. Deocamdată mă mulţumesc să spun numai atât, dat fiind că mai încolo lucrurile se vor lămuri de la sine; aş mai avea totuşi ceva de adăugat ca să explic – poate nu chiar atât de clar cât ar trebui – în ce consta principala dificultate pentru el; ca să-şi procure aceste resurse care se aflau puse undeva la păstrare, ca să dobândească dreptul de a le lua, trebuia mai întâi să-i restituie Katerinei Ivanovna cele trei mii de ruble, altfel ar fi însemnat că „sunt un pungaş, o lichea, şi n-aş vrea să încep o viaţă nouă ca un nemernic!” Hotărî deci, în sinea lui, să se dea peste cap şi să găsească cele trei mii de ruble, ca s-o despăgubească pe Katerina Ivanovna cu orice preţ şi înainte de toate. Ideea aceasta se înrădăcinase în el în ceasurile din urmă ale vieţii sale, ca să zicem aşa, adică de două zile, din seara în care se întâlnise cu Alioşa pe drum, după ce Gruşenka o înfruntase atât de crunt pe Katerina Ivanovna; aflând din gura lui Alioşa cele întâmplate, Mitea recunoscuse singur că era un ticălos, cerându-i fratelui său să-i împărtăşească această mărturisire Katerinei Ivanovna, „dacă asta ar putea să-i aducă o cât de mică uşurare”. În noaptea aceea, despărţindu-se de Alioşa, Mitea simţise în disperarea lui că trebuia neapărat să-şi achite datoria faţă de Katia „cu orice preţ, chiar de-ar fi să ucidă şi să prade pe cineva.” „Mai bine să fiu un ucigaş şi un tâlhar în ochii tuturor, ai victimei şi-ai celorlalţi, mai bine să mă duc la muncă silnică în Siberia, decât s-o las pe Katia să spună că i-am înşelat buna-credinţă şi i-am furat banii ca să pot fugi în lume cu Gruşenka, sa încep o viaţă nouă şi cinstită! N-aş putea să suport una ca asta!” hotărâse el în cele din urmă, scrâşnind din dinţi; aşa ca într-adevăr avea toate motivele să