Ce ciudaţi sunt oamenii câteodată! S-ar fi spus că, de vreme ce ajunsese la această concluzie, nu-i mai rămânea decât să-şi frângă mâinile de disperare; de unde să ia un coate-goale ca el o sumă de bani atât de mare? Cu toate acestea, până în ultima clipă sperase c-o să facă rost de parale, ca poate au să-i pice din cer. Cam asta este îndeobşte mentalitatea celor de teapa lui Dmitri Fiodorovici, care nu ştiu decât să cheltuiască şi să azvârle pe fereastră bănetul primit de-a gata, drept moştenire, şi care nici habar n-au cum se poate câştiga un gologan. După ce se despărţise de Alioşa totul începuse să se învălmăşească în capul lui într-un vârtej fantastic în care îi erau prinse toate gândurile. Aşa se explică de ce prima tentativă pe care o puse la cale era fără doar şi poate un lucru absurd. Atunci când le ajunge cuţitul la os, oamenii ca el au probabil impresia că soluţiile cele mai fanteziste şi mai imposibile sunt în acelaşi timp şi cele mai uşor de realizat. Mitea se decise, aşadar, să se ducă la negustorul Samsonov, protectorul Gruşenkăi, pentru a-i propune un anumit „plan”, în schimbul căruia spera să capete pe loc suma de care avea nevoie, fiind pe deplin convins că, din punct de vedere comercial, „planul” în chestiune prezenta toate garanţiile. Singurul lucru asupra căruia plana un semn de întrebare era felul în care Samsonov avea sa primească această propunere, în cazul când punctul său de vedere nu va fi strict comercial. Mitea, deşi-l văzuse adesea pe Samsonov, nu-l cunoştea personal şi nici nu avusese ocazia să stea vreodată de vorbă cu el. Dar cine ştie de ce – şi asta încă de mai de mult – era convins că bătrânul craidon, acum cu un picior în groapă, n-o să aibă nimic împotrivă ca Gruşenka să-şi facă un rost cinstit în viaţa măritându-se cu „un om demn de încredere”. I se părea că bătrânul n-avea de ce să se opună, ba din contra, dorea el însuşi lucrul acesta, fiind gata chiar să-l faciliteze dacă s-ar fi ivit un prilej. Din cine ştie ce zvonuri ce-i ajunseseră la ureche sau poate din spusele Gruşenkăi, dedusese că bătrânul l-ar fi preferat lui Fiodor Pavlovici. Poate că unora dintre cititori ideea de a solicita ajutorul acestui om şi intenţia de a recurge la dânsul ca şi când ar fi vrut să-şi primească mireasa, ca să zicem aşa, chiar din mâinile protectorului ei li se va fi părând cinică, dacă nu chiar grosolană. Tot ce pot să spun este că Mitea considera trecutul Gruşenkăi definitiv înmormântat. Se gândea la el cu o nemărginită milă şi, în focul patimii ce-i dogorea inima, îşi închipuia că în momentul când Gruşenka îi va mărturisi că-l iubeşte şi că vrea să se mărite cu el, va ieşi la iveală o nouă Gruşenka şi o dată cu ea un Dmitri Fiodorovici renăscut, un om dezbărat de toate metehnele, înzestrat cu cele mai alese virtuţi, şi că amândoi vor trece atunci cu buretele peste păcatele săvârşite mai înainte de fiecare dintre ei, începând o altă viaţă. În ceea ce-l privea pe Kuzma Samsonov, Mitea nu se îndoia că omul acesta jucase un rol funest în trecutul Gruşenkăi, dar în acelaşi timp era încredinţat că ea nu-l iubise niciodată şi se putea spune deci, pe bună dreptate, că-i „apusese steaua” demult, că era un om sfârşit, căruia nu-i mai rămăseseră decât sapa şi lopata. Pe deasupra, nici nu mai putea fi considerat bărbat decât doar cu numele: tot oraşul ştia că Samsonov ajunsese o biată epavă, măcinată de boli, şi că legăturile pe care le avea acum cu Gruşenka erau, cum s-ar zice, „părinteşti”, că nu mai păstrau nici o urmă din ceea ce fusese între ei altădată, şi asta încă de mult, poate chiar de mai bine de un an. În această privinţă trebuie să recunoaştem ca Mitea, care cu toate viciile lui era un om grozav de credul, dădea dovadă de o mare naivitate. Şi tot din naivitate avea certitudinea că, pregătindu-se să treacă în lumea celor drepţi, bătrânul rămăsese totuşi cel mai devotat prieten şi ocrotitor al ei.

A doua zi după discuţia pe care o avusese pe câmp cu Alioşa şi din pricina căreia toată noaptea nu putuse să închidă ochii, Mitea se înfiinţa, pe la orele zece dimineaţa, acasă la Samsonov şi ceru să fie anunţat. Era o casă cu etaj, veche, mohorâtă, spaţioasă şi cu o mulţime de acareturi. La parter locuiau cei doi feciori ai lui Samsonov, amândoi însuraţi, sora lui, femeie destul de vârstnică, şi una dintre fiicele sale care rămăsese nemăritată. O altă clădire, mai mică, din curte era ocupată de doi vechili, dintre care unul, tot aşa, avea o familie numeroasă. Atât odraslele lui, cât şi vechilii stăteau înghesuiţi ca vai de lume, claie peste grămadă, în timp ce bătrânul locuia singur la etaj; nu îngăduise nimănui să stea cu dânsul, nici chiar fetei sale, care-l îngrijea şi care trebuia să fie la cheremul lui, urcând în grabă scările – deşi biata femeie suferea de astm – şi asta nu numai la anumite ore dinainte stabilite, ci ori de câte ori taică-său trimitea după ea. Apartamentul de la etaj era compus din mai multe saloane vaste, mobilate după moda veche, ca mai toate casele de negustori, cu interminabile şi anoste şiruri de jilţuri şi scaune de mahon cât se poate de incomode, aşezate de-a lungul pereţilor, cu policandre de cristal acoperite cu huse şi oglinzi posomorite între ferestre. Toate aceste încăperi erau pustii, fiindcă bolnavul nu locuia decât într-o singură odăiţă izolată, iatacul lui, fiind servit de o slujnică bătrână cu basma pe cap şi de un „fecior” care dormea pe o laviţă în antreu. Samsonov abia dacă se mai putea mişca din cauza picioarelor umflate; când şi când doar se ridica din jilţul îmbrăcat în piele, ca să facă o dată sau