de două ori ocolul camerei, cu ajutorul slujnicei care-l ţinea de braţ. Era un om aspru de felul lui şi zgârcit la vorbă chiar şi cu bătrânica asta. La început, când i se anunţa vizita „căpitanului”, refuza să-l primească. Mitea însă nu se lăsă, insistând să fie anunţat din nou.  Kuzma Kuzmici îl des-cusu în amănunţime pe fecior; cum arată musafirul, nu cumva venise băut? Făcea scandal? şi când auzi că „nu era beat dar nu vrea în ruptul capului să plece”, îi trimise şi de data asta vorbă că nu poate să-l primească. Mitea, care se aşteptase să întâmpine rezistenţă şi-şi luase de acasă o bucată de hârtie şi un creion, scrise doar câteva cuvinte:

 „Într-o chestiune foarte importantă care o interesează direct pe Agrafena Aleksandrovna”, şi trimise biletul.

După câteva clipe de gândire, bătrânul îi spuse feciorului să-l primească pe musafir în salon şi-o trimise pe slujnică după băiatul mai mic al lui, cu porunca să vină neîntârziat. Fiu-său, un om voinic cât un munte şi înzestrat cu o forţă extraordinară, care obişnuia să umble bărbierit şi purta straie nemţeşti (în timp ce bătrânul Samsonov nu lepădase nici caftanul, nici barba), se supuse numaidecât, fără să crâcnească. Băieţii tremurau în faţa tatălui lor. Negustorul îl chemase nu pentru că s-ar fi temut cumva de căpitan – nu era chiar aşa de slab de înger de felul lui – ci numai ca să aibă un martor. Şi aşa, escortat de fiu-său care-l ducea de braţ şi de fecior, bătrânul apăru în sfârşit în salon. Putem fi convinşi că şi lui i se stârnise curiozitatea. Salonul în care-l aştepta Mitea era o încăpere imensă şi sumbră, care făcea să ţi se strângă inima de cum păşeai înăuntru, cu două rânduri de ferestre şi o galerie de jur-împrejur, cu pereţii în „imitaţie de marmură” şi trei policandre uriaşe de cristal învelite cu huse. Mitea se aşezase pe un scăunel lângă uşa de la intrare, aşteptându-şi înfrigurat soarta. În momentul când negustorul se arătă în pragul uşii opuse, cam la vreo zece stânjeni de scaunul lui, Mitea sări în sus şi, cu paşi apăsaţi, „arşinici”, ca la armată, veni în întâmpinarea lui. Era îmbrăcat cuviincios, cu un surtuc încheiat până sus, cu o pălărie cu boruri şi mănuşi negre în mână, exact aşa cum se înfăţişase în urmă cu două zile la mânăstire, în chilia părintelui Zosima, unde venise să se întâlnească cu Fiodor Pavlovici şi cu fraţii săi pentru reglarea socotelilor familiei. Kuzma Kuzmici îl aştepta în picioare cu un aer impunător şi sever şi, apropiindu-se de el, Mitea observă că bătrânul îl măsura din cap până în picioare. Dintru început îl izbi obrazul buhăit într-un hal fără de hal în ultima vreme şi buza de jos care, şi aşa destul de groasă, acum atârna ca o bucată de aluat. Kuzma Kuzmici îşi salută grav şi tăcut oaspetele, îi arătă un jilţ, apoi, ţinându-se de braţul fiului său şi icnind de durere, se aşeză cu chiu, cu vai pe divanul din faţă. Văzând la ce canon îl supunea, Mitea fu cuprins de o vie căinţă şi de o delicată sfială, prilejuită de simţământul nimicniciei lui în faţa unei persoane atât de simandicoase pe care se încumetase totuşi s-o deranjeze.

— Ce doriţi de la mine, domnul meu? întreba negustorul după ce se aşeză. Avea ceva răstit în glas şi pronunţa rar şi răspicat fiece cuvânt, păstrând totuşi un ton ceremonios.

Mitea tresari, dând să se ridice de pe scaun, dar se aşeză imediat. Se apucă să-i explice precipitat, nervos, vorbind tare şi făcând gesturi dezordonate, cu un fel de efervescenţă nestăpânită. Era evident că-i ajunsese cuţitul la os, că simţea cum se duce de râpă şi căuta o ultimă scăpare, ştiind foarte bine că, în cazul când nu va reuşi, nu-i mai rămânea decât să se înece. Bătrânul Samsonov înţelese desigur situaţia dintr-o aruncătură de ochi, deşi nimic nu se clinti pe faţa lui, împietrită şi rece, ca de statuie.

„Venerabilul Kuzma Kuzmici va fi auzit probabil – şi nu numai o singură data – vorbindu-se despre neînţelegerile dintre mine şi tatăl meu, Fiodor Pavlovici Karamazov, care a găsit de cuviinţă să pună mâna pe moştenirea rămasă de pe urma mamei mele... tot oraşul vuieşte... fiindcă aşa e lumea pe aici, pălăvrăgeşte vrute şi nevrute... de altminteri, putea foarte bine să-i fi spus chiar Gruşenka, pardon Agrafena Aleksandrovna... multstimata Agrafena Aleksandrovna, pentru care am tot respectul...” începu Mitea, pierzând şirul de la primele vorbe. Dar cum nu credem c-ar fi necesar să reproducem toată poliloghia lui, ne vom mulţumi s-o rezumăm în câteva cuvinte. Situaţia se prezenta cam aşa: încă de acum trei luni, Mitea se consultase special (intenţionat spusese „special”) cu un avocat din capitala guberniei, „un eminent jurist. Pavel Pavlovici Korneplodov, Kuzma Kuzmici, domnia voastră, dacă-mi daţi voie, îl cunoaşteţi cu siguranţă... o capacitate, aproape un om de stat... Dumnealui în orice caz, cunoaşte... mi-a vorbit despre domnia voastră în termenii cei mai aleşi...” şi Mitea pierdu din nou şirul. Nu se simţea însă defel stingherit de întreruperile acestea, sărea foarte simplu peste ele, continuând din ce în ce mai volubil. Numitul Komeplod, după ce îi pusese o serie de întrebări şi cercetase cu atenţie documentele (Mitea pomeni cam cu jumătate de gură despre documente, grăbindu-se a trece cât mai repede peste acest obstacol), îi declarase că, în chestiunea satului Cermaşnea, care trebuia, chipurile, să-i revină lui Mitea după moartea maică-sii, putea fără doar şi poate să-l dea în judecată pe bătrânul vulpoi, să-l înveţe minte... „fiindcă nu toate uşile sunt încuiate şi justiţia ştie pe ce uşă să intre”. Într-un cuvânt, avea toate şansele să-i mai stoarcă lui Fiodor Pavlovici încă vreo şase mii de ruble, poate chiar şapte, fiindcă satul Cermaşnea face pe puţin douăzeci şi cinci, dacă nu douăzeci şi opt de mii de ruble, adică mai mult ca sigur douăzeci şi opt, „treizeci, treizeci în cap, Kuzma Kuzmici, şi închipuiţi-vă că zgripţuroiul nu mi-a dat nici măcar şaptesprezece mii!”... Pe vremuri, Mitea renunţase să mai deschidă o acţiune judiciară,