fiindcă nu se pricepea defel să descurce chichiţele avocăţeşti; mai apoi însă, înapoindu-se aici în oraş, care nu-i fusese mirarea când aflase că taică-său îi intentase proces (Mitea se încurcă din nou şi trecu mai departe fără alte explicaţii). Venise, aşadar, să-l întrebe pe venerabilul Kuzma Kuzmici dacă n-ar binevoi cumva să-şi asume drepturile pe care el, Mitea, le are asupra nemernicului aceluia şi pe care e dispus să i le cedeze pentru trei mii de ruble, numai atât... Kuzma Kuzmici n-ar risca în nici un caz să piardă procesul, poate să-i jure pe cuvânt de onoare, dinpotrivă, ar avea prilejul să câştige şase sau chiar şapte mii în locul celor trei pe care i le-ar da lui... „şi ar fi de dorit ca tranzacţia să fie încheiată chiar azi. Eventual v-aş da o hârtie, ceva, la mână, un act întocmit la notar... Pe scurt, sunt gata să vă dau orice garanţie mi-aţi cere. Să semnez orice chitanţă... Putea face chiar acum actul dacă-i posibil, fireşte, numai dacă-i posibil, chiar azi-dimineaţă... Iar dumneavoastră în schimb mi-aţi număra trei mii de ruble... fiindcă nu e nimeni mai bogat decât dumneavoastră în oraşul ăsta... şi astfel m-aţi salva de la... într-un cuvânt, m-aţi salva, ajutându-mă să fac o faptă nobilă, aş zice chiar un lucru sublim... pentru că nutresc cele mai curate simţăminte faţă de o anumită persoana pe care dumneavoastră o cunoaşteţi prea bine, şi căreia îi purtaţi de grijă ca un adevărat părinte. Vă rog să mă credeţi că n-aş fi venit la domnia voastră dacă n-aş fi fost convins că sunteţi ca un părinte pentru dânsa. De fapt, aici s-au ciocnit trei capete, ca să zic aşa, soarta asta, câteodată, Kuzma Kuzmici, e o căţea! Să fim realişti, Kuzma Kuzmici, realişti înainte de toate! şi cum dumneavoastră, ca să zic aşa, aţi renunţat de mult la orice pretenţii, mai rămân două capete, nu ştiu dacă m-am exprimat prea fericit, dar ce vreţi, nu sunt literat! Unul dintre aceste capete este al meu, iar celălalt – al mişelului care m-a jefuit. Alegeţi dar: eu sau tâlharul acela? Totul e acum în mâinile domniei voastre, trei destine şi două sorţi... Iertaţi-mă, m-am încurcat, dar cred că m-aţi înţeles până la urmă... citesc în ochii dumneavoastră că m-aţi înţeles... Dacă nu, atunci nu-mi mai rămâne decât să mă înec! Asta e!”

Mitea îşi încheie haoticul său discurs şi, spunând „asta e”, se ridică de pe scaun, în aşteptarea unui răspuns la propunerea lui atât de absurdă. În timp ce rostea ultimele cuvinte, îşi dăduse dintr-o dată seama că bătălia era pierdută de la bun început şi, mai ales, că îndrugase la prostii cu toptanul. „Ce curios, venind încoace pe drum, totul mi se părea că stă perfect în picioare şi e cum nu se poate mai convingător, ca până la urmă sa iasă o aiureală!” se gândi el disperat. Tot timpul cât îi argumentase, bătrânul nici nu se clintise măcar, măsurându-l cu o privire glaciala. După ce-l lăsă sa aştepte un minut. Kuzma Kuzmici rosti, în sfârşit, cât se poate de categoric şi de tăios:

— Sa ne fie cu iertăciune, domnule, dar noi nu ne în daraven dintr-astea.

Mitea simţi că i se moaie picioarele.

— Şi eu ce ma fac, Kuzma Kuzmici? şopti el cu un zâmbet chinuit. Sunt pierdut, vă daţi seama?

— Să ne fie cu iertăciune, dar...

Mitea tot nu se îndura să plece, neslăbindu-l din ochi. Deodată, pe chipul înmărmurit al bătrânului parcă flutură ceva. Mitea tresări.

— Vedeţi dumneavoastră, domnule, aşa ceva nu-i pentru noi, continuă tacticos bătrânul, asta înseamnă proces, avocaţi, adică numai buclucuri! Dar dacă vreţi, ştiu eu pe cineva cu care aţi putea sta de vorbă...

— Sfinte Dumnezeule, cine?... M-aţi înviat din morţi, Kuzma Kuzmici! îngăimă Mitea.

— Persoana despre care v-am spus nu e de prin partea locului şi deocamdată nu l-aţi putea găsi aici în oraş. Este un ţăran care se ocupă cu negoţul de cherestea şi-i poreclit Copoiu (Liagavîi). De un an de zile se tocmeşte cu Fiodor Pavlovici pentru păduricea voastră din Cermaşnea, dar, după câte am auzit, n-au ajuns încă să rupă preţul. A venit acum de curând iarăşi încoace şi şade la părintele din Ilinskoe, în satul Ilinskoe – ştiţi unde? – la douăsprezece verste de poşta din Volovoe. Mi-a scris zilele trecute în legătură cu asta, vreau să zic cu pădurea pe care vrea s-o cumpere, ca să-mi ceară sfatul. Fiodor Pavlovici are de gând să se ducă personal la el. De-aia, zic, ar fi bine să i-o luaţi înainte, să staţi de vorbă cu Copoiu, şi să-i spuneţi tot ce mi-aţi spuse mie adineauri, cine ştie, poate că...

— Genială idee! îl întrerupse plin de entuziasm Mitea. Nu mai încape vorbă, ar fi un chilipir pentru el! Din moment ce e amator să cumpere şi i se cere un preţ prea mare, vă închipuiţi ce-ar fi să se pomenească proprietar peste noapte, cu acte în regulă, ha-ha-ha! Mitea slobozi un hohot de râs scurt şi sec, atât de curios, încât bătrânul Samsonov avu o tresărire.

— Cum să vă mulţumesc, Kuzma Kuzmici! rosti Mitea înfierbântat.

— N-aveţi pentru ce, clătina din cap Samsonov.

— Dar nici nu ştiţi ce-aţi făcut pentru mine, Kuzmici! M-aţi scăpat de la moarte, o, îmi spunea mie că numai domnia voastră mă puteţi ajuta... Mă duc chiar acum la popa acasă!

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi.

— Alerg, zbor! Am abuzat de sănătatea domniei voastre N-am să vă uit toată viaţa, Kuzma Kuzmici! Asta v-o spune un rus, un r-rus adevărat!

— Aşa-a.

Mitea dădu să-i strângă mâna, dar o licărire răutăcioasa din ochii bătrânului îl făcu să şi-o retragă imediat. Se dojeni însă chiar în aceeaşi clipă că mai păstrează totuşi o umbra de neîncredere. „E obosit, săracul...” se gândi el.

— Pentru dânsa! Pentru dânsa, Kuzma Kuzmici! Dumneavoastră mă înţelegeţi, pentru dânsa o fac! zbieră el cât îl ţinea gura şi, făcând o plecăciune, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă precipitat spre uşă cu aceiaşi paşi kilometrici, fără a mai întoarce capul. Tremura tot de bucurie. „Tocmai când era să mă înec,