îngerul păzitor mi-a întins mâna, îi fulgeră prin minte. Dacă un om de afaceri cu autoritatea lui (ce bătrân venerabil, câtă demnitate!) mi-a indicat drumul ăsta... totul e ca şi făcut. Trebuie să plec chiar acum. Am tot timpul să mă întorc până nu se înnoptează, da, da, până nu se înnoptează, în orice caz pot fi sigur c-am câştigat. Doar nu şi-o fi râs de mine moşneagul!?” sporovăia de unul singur Mitea, în drum spre casă, şi, cum era şi firesc, nu-şi putea închipui decât una din două: ori că primise într-adevăr un sfat serios, din moment ce venea din partea unui om de afaceri ca Samsonov (de la o persoană care învârtea tot felul de treburi) şi care pe deasupra îl cunoştea pe aşa-numitul Copoiu (ce nume caraghios!) ori-ori hodorogul bâtrân îi jucase un renghi! Din păcate, vai, ultima ipoteză era singura adevărată. Mai târziu, după nenorocire, bâtrânul Samsonov avea să mărturisească râzând că-i jucase o festă „căpitanului”. Era un om împietrit, răutăcios din fire şi ironic, ale cărui antipatii aveau ceva morbid. Exaltarea căpitanului, convingerea stupidă pe care o nutrea „un beţivan şi o mână spartă ca el” că un om de seama lui Samsonov putea să-şi piardă vremea cu asemenea „planuri” smintite, sentimentul de gelozie din pricina Gruşenkăi, numele căreia acest „fluieră-vânt” venise să-i propună o afacere atât de năzdrăvană, ba încă-i mai şi ceruse bani pe deasupra – nu ştiu ce anume îl făcuse pe bătrân să procedeze aşa – dar în momentul când Mitea simţise că i se taie picioarele, scâncind ca un copil că-i pierdut, Samsonov îl măsurase din ochi cu o ură neîmpăcată şi se gândise pe loc sa-i facă o farsă. După plecarea lui Mitea, Kuzma Kuzmici se întoarse palid de furie către fiu-său, poruncindu-i ca pe viitor să nu-i mai dea voie „golanului” să intre în curte, altminteri...

Şi cu toate că ameninţarea rămase în suspensie, până şi fiu-său, care îl văzuse adesea burzuluindu-se mânios, simţi un fior de spaimă. O oră întreagă după aceea bătrânul tremură apucat de furie, iar spre seară se simţi rău şi trimise după „doftor”.

 

 

II - COPOIU

 

Aşadar, trebuia să „zboare”, şi el nu avea cu ce să plătească poştalionul, adică nu ştia să aibă la sufletul lui decât doua băncuţe de câte douăzeci de copeici, era tot ce-i mai rămăsese din bănetul pe care îl vânturase odinioară! Singurul lucru de preţ pe care-l poseda era un ceas vechi de argint, care nu mai mergea de mult. Îl puse, deci, în buzunar şi se duse cu el la un ceasornicar evreu, care ţinea o dugheană în Piaţă. Negustorul nu-i oferi decât şase ruble. „Mai mult chiar decât m-aş fi aşteptat!” strigă Mitea fericit (tot timpul parcă plutea într-o stare de beatitudine); lua cele şase ruble şi o întinse spre casă. Până la urma reuşi să împlinească suma necesară, împrumutând trei ruble de la gazdele sale, care se temeau atât de mult la el, încât i le dădură cu dragă inimă, deşi erau ultimii lor bani. În exaltarea lui, Mitea le spuse şi lor că în momentul acela soarta lui era în joc şi se apucă sa le povestească, bineînţeles pe nerăsuflate, aproape tot „planul” pe care i-l înfăţişase lui Samsonov, sfatul pe care acesta i-l dăduse, speranţele lui pentru viitor ş.a.m.d. Gazdele, cate cunoşteau mai dinainte câte ceva din viaţa lui intima, îi priveau ca pe unul de-al lor, considerând că, deşi boier, nu era câtuşi de puţin scorţos. Reuşind astfel să strângă nouă ruble, Mitea trimise numaidecât după cai, grăbit cum era să ajungă la poşta din Volovoe. Mai apoi s-a stabilit cu precizie şi s-a consemnat că „în ajunul respectivului eveniment, la amiază, nu avea nici un ban şi că pentru a face rost de bani şi-a vândut ceasul şi în plus a mai împrumutat trei ruble de la gazdele sale, cele mai de sus fiind constatate cu martori”.

Ţin să subliniez în mod special lucrul acesta pentru un motiv pe care îl veţi afla mai târziu.

Zburând ca vântul spre poşta din Volovoe, Mitea, deşi se simţea într-al nouălea cer la gândul că, în sfârşit, va reuşi sa descurce şi să ducă la bun sfârşit „toate daraverile astea”, era totuşi cu inima pierită, întrebându-se ce o să se întâmple cu Gruşenka în lipsa lui. Dacă i-o căşuna tocmai acum să se ducă la Fiodor Pavlovici? De aceea plecase fără să-i spună nimic, punându-le în vedere gazdelor să nu sufle o vorba, dac-ar veni cineva şi ar căuta să-i tragă de limbă...  „Trebuie să mă întorc negreşit, dar negreşit chiar astă-seară, îşi tot spunea mereu în sinea lui, în timp ce droşca îl hurduca de zor. Poate că n-ar strica să-l iau cu mine şi pe Copoiu... sa facem actele...” se legăna el în iluzii, cuprins de înfrigurare; numai că, din păcate, „planul” pe care-l urzise nu era nicidecum sortit să se realizeze precum visase el.

În primul rând, pierdu o groază de vreme continuându-şi drumul de la Volovoe pe un şleau de ţară, care se dovedi a fi nu de douăsprezece, ci de optsprezece verste. Pe urmă, nu-l găsi acasă pe părintele din Ilinskoe, care plecase între timp în satul vecin. Până să dea de urma lui acolo, după ce pornii să-l caute cu aceiaşi cai osteniţi, se şi înnoptase. Părintele, un omuleţ sfios şi blajin în aparenţă, îi explică imediat că într-adevăr Copoiu trăsese la dânsul acasă, dar că în momentul de faţă Se afla la Suhoi Posiolok şi că, probabil, o să mâie acolo peste noapte, în căsuţa pădurarului, deoarece voia să cumpere o postaţă de pădure şi de prin partea locului. Mitea se ţinu de dânsul să-l pună numaidecât în legătură cu persoana respectivă, asigurându-l că în felul acesta „îl salvează de la moarte”, cum s-ar zice. Părintele, la început, se codi, apoi se înduplecă să-l însoţească, probabil mai mult din curiozitate, numai că, din păcate, îl îndemnă să meargă „uşurel pe jos”, căci, zicea el, „să tot fie o verstă şi ceva până acolo”. Mitea se învoi şi o întinse la drum cu