pasul lui „arşinic”, aşa că bietul preot abia se ţinea de dânsul, silindu-se pe cât putea să nu rămână în urmă. Era un om încă în floarea vârstei şi foarte circumspect. Mitea îl puse numaidecât la curent cu planurile sale, cerându-i stăruitor şi nervos unele informaţii în legătură cu Copoiu. Nu-i tăcu gura tot drumul. Părintele îl asculta cu atenţie, fără să-i dea totuşi vreo lămurire. Orice l-ar fi întrebat se mulţumea să răspundă evaziv: „Nu ştiu, zău, habar n-am, de unde să ştiu eu...” ş.a.m.d. când Mitea îi povesti despre răfuiala pe care o avusese cu Fiodor Pavlovici din pricina moştenirii, preotul parcă avu o tresărire de spaimă; se vedea cât de colo că în anumite privinţe îi era îndatorat bătrânului Karamazov. Totodată se arătă foarte surprins că Mitea vorbea mereu despre jupân Copoiu, când negustorul cu pricina, ţăran get-beget, se numea de fapt Gorstkin, explicându-i că, deşi dumnealui avea chiar apucături de copoi, nu se numea totuşi aşa în realitate, ba chiar se supăra foc dacă îndrăznea cineva sa-i pomenească de porecla asta: „Să-i spuneţi neapărat Gorstkin, altfel n-o scoateţi la capăt cu el, nici n-o să v-asculte”, avertiză preotul. Mitea se arătă mirat, nu prea tare însă, şi-l lămuri că tot aşa îl numise şi Samsonov. La care părintele nu mai răspunse nimic, deşi n-ar fi făcut rău deloc să-i deschidă ochii lui Drnitri Fiodorovici că din moment ce Samsonov îl îndreptase către ţăranul acesta, spunându-i că-l cheamă Copoiu, ramânea de văzut daca n-o făcuse cumva în bătaie de joc şi dacă recomandaţia lui nu ascundea vreo intenţie răutăcioasă. Mitea însă nu avea vreme de pierdut cu „asemenea fleacuri”. Îşi văzu de drum, grăbit să ajungă mai repede. Abia când sosi la Suhoi Posiolok băgă de seamă că, de fapt, nu făcuse o verstă până acolo, nici chiar o verstă şi jumătate, Ci cel puţin trei. Tăcu totuşi din gură, deşi fierbea de mânie, şi intră în casă. Pădurarul, pe care părintele îl cunoştea bine, locuia într-una dintre încăperi, cealaltă odaie care dădea în tindă – casa mare, cum i se zicea – fiind ocupată de Gorstka. Pătrunseră deci în casa mare şi făcură lumină, aprinzând o luminare de seu. Înăuntru era zăpuşeală. Pe masa de brad se afla un samovar stins, şi alături, o tavă plină cu ceşti, o sticla goală de rom, un şip de un litru care mai păstra încă un pic de vodcă pe fund şi nişte resturi de pâine albă. Musafirul stătea trântit pe laviţă, cu hainele făcute sul puse drept căpătâi, şi sforăia de se cutremura odaia. Mitea se opri încurcat. „Trebuie să-l scol, n-am încotro, e un lucru aşa de important pentru mine, am venit într-o goană până aici şi vreau neapărat să mă întorc chiar azi înapoi”, se nelinişti el; dar părintele şi pădurarul se feriră să-şi spună părerea. Mitea se apropie de cel care dormea dus şi încercă să-l trezească scuturându-l destul de energic, dar omul nici nu se clinti măcar. „E beat mort, se gândi Mitea, ce să fac, Doamne, ce să fac?!” Stăpânit cum era de o aprigă nerăbdare, începu atunci să-l tragă de mâini şi de picioare, să-l apuce de ceafă, silindu-se să-l ridice şi să-l aşeze în capul oaselor, dar, după multe şi îndelungate eforturi, nu reuşi să scoată de la el decât nişte mugete stupide şi nişte sudălmi amarnice, bolborosite printre dinţi.

— Ar fi mai bine să aşteptaţi, rosti în cele din urmă preotul. Vedeţi doar că nici să vorbească nu poate ca lumea!

— A băut toată ziua, îi ţinu isonul pădurarul.

— Doamne-Dumnezeule! suspină Mitea, de-aţi şti câtă nevoie am de el şi ce-i pe sufletul meu!

— Totuşi, ar fi mai bine să aşteptaţi până mâine dimineaţa-îl sfătui din nou preotul.

— Până mâine dimineaţă? Fie-vă milă, oameni buni, e peste putinţă! şi, disperat, fu gata să se repeadă din nou asupra beţivanului, dar se răzgândi numaidecât, dându-şi de zădărnicia încercărilor sale. Părintele tăcea, iar pădurarul picotea şi era posac.

— Ce tragedii cutremurătoare întâlneşti uneori în realitate! rosti Mitea, abătut cu desăvârşire. Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraz. Folosindu-se de prilej, părintele îi spuse cu multă chibzuială că, beat cum era, chiar dacă ar izbuti să scoale omul din somn, tot n-ar ajunge la nici o socoteală cu el. „Iar dumneavoastră, cum văd, aveţi un lucru serios de discutat, aşa că tot e mai bine să lăsaţi pe mâine dimineaţă...” Mitea dădu din mâini neputincios şi trebui să se resemneze.

— Atunci, părinte, am să stau aşa, cu luminarea aprinsă, şi am să aştept momentul când s-o trezi, am să încerc să vorbesc cu dânsul... Lasă, că plătesc lumânarea, căută să-l împace pe pădurar. Îţi plătesc şi pentru găzduire, să n-ai nici o grijă, o să-l pomeneşti pe Dmitri Karamazov! Numai cu dumneata, părinte, nu ştiu ce să fac, unde o să te culci?

— Păi eu m-aş cam duce acasă... Am să iau iepşoara lui, zise popa, arătând spre pădurar. Atunci, vă las cu bine şi să fie într-un ceas bun!

Zis şi făcut. Preotul se întoarse călare acasă, fericit că se descotorosise până la urmă de Mitea; dădu totuşi încurcat din cap, cumpănind în sinea lui dacă n-ar fi cazul să-i aducă la cunoştinţă a doua zi dimineaţă binefăcătorului său, Fiodor Pavlovici, această întâmplare curioasă, „că de, mai ştii, ceasul rău, să nu se supere cumva şi să nu mai văd în veac nimic de la dânsul!” Pădurarul se scărpina în cap şi se duse la el în odaie, fără să mai spună nimic, iar Mitea se aşeză pe laviţă, „aşteptând momentul”, vorba lui. O tristeţe fără margini îi învăluia sufletul ca o pâclă deasă. O adâncă şi copleşitoare tristeţe! Şedea aşa, rumegând tot felul de gânduri, şi nu putea să ajungă la nici un căpătâi. Feştila lumânării se micşora treptat, un greiere cânta după cuptor, în odaia încălzită peste măsură se făcuse o zăpuşeală că de abia îţi puteai trage suflarea. La un moment dat, îi năluci înaintea ochilor grădina cu poteca din spatele casei părinteşti, o uşă pare-se că se deschidea misterios şi