— Ce tragedie! gemu el.

Se apropie apoi maşinal de omul care zăcea amorţit şi privi scrutător. Era un ţăran uscăţiv, încă în putere, prelung la faţă, cu părul bălai, numai cârlionţi, şi o barbă roşcovană, rară şi lungă, îmbrăcat cu o cămaşă de cit şi o jiletcă neagră, din al cărei buzunar atârna lanţul unui ceas de argint. Mitea se uita cu o nemăsurată ură la mutra acestuia, exasperat mai cu seamă de cârlionţii lui. Toată tărăgăneala asta îl făcea sa turbeze; venise doar cu o treabă care nu suferea nici o zăbavă, pentru care lăsase totul deoparte, călcându-şi pe inimă, părăsind la voia întâmplării o seamă de interese capitale, şi acum, că ajunsese aici, frânt de oboseală, trântorul ăsta, „de care depinde toată viaţa mea, sforăie ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă ar fi căzut de pe altă planetă”. „O ironie a sorţii!” oftă el, şi simţind dintr-o dată că-şi pierde minţile, tăbărî din nou asupra beţivanului, zor-nevoie să-l scoale de somn. Începu să-l scuture cu înverşunare, să-l zgâlţâie şi să-l îmbrâncească, ba îi dădu şi câţiva ghionti în coaste ca, după vreo cinci minute, văzând că nu e chip s-o scoată la capăt cu el, să se întoarcă, sleit de neputinţă şi disperare la locul său.

— Ce prostie, ce prostie! bombăni Mitea, aşezându-se pe laviţă. Urâtă treabă! adăugă apoi, fără să ştie nici el precis ce vrea să spună. Îl durea capul groaznic. „Ce-ar fi să las balta totul şi să plec? îi fulgeră prin minte. Nu, rămân aici până mâine dimineaţă. Dinadins am să rămân, uite-aşa! Atunci, de ce am mai venit? Şi apoi, chiar de-aş voi, n-aş avea cum să plec de aici, cu ce să plec, e absurd!”

Îl durea însă capul tot mai rău şi, cum şedea pe laviţa nemişcat, aţipi şi până la urmă îl cuprinse de-a binelea somnul. Dormi aşa poate mai bine de două ore. Se trezi cu aceeaşi insuportabilă durere de cap, atât de cumplita, încât îi venea să urle. Îi zvâcneau tâmplele şi-l junghia în moalele capului; rămase câteva clipe locului, buimac, fără să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu el. Într-un târziu abia, se dumeri că află într-o încăpere supraîncălzită, că ieşeau gaze din sobă că putea foarte bine să moară asfixiat. Beţivul zăcea şi horcăia mai departe; topindu-se, lumânarea se scursese între timp toată şi sta gata să se stingă. Mitea dădu un ţipat şi se repezi clătinându-se pe picioare, în tindă, iar de acolo în odaia în care dormea pădurarul. Acesta se trezi imediat din somn şi, auzind că soba din încăperea alăturată scotea fum cu puternic miros de cărbuni, se sculă să ia măsuri, primind totuşi vestea cu o nepăsare destul de curioasă, spre mirarea lui Mitea, care se simţi de-a dreptul jignit.

— Dac-a murit, dac-a murit, atunci... ce mă fac? strigă Mitea cuprins de disperare.

Uşile fură date de perete, ferestrele deschise, coşul sobei desfundat. Mitea aduse din tindă o găleată cu apă, îşi udă fruntea, apoi, găsind o cârpă, o muie în apă şi o puse ca pe o prişniţă pe creştetul Copoiului. Pădurarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi, după ce se încredinţa că fereastra era deschisă, bombăni posac: „Aşa e bine!” şi se duse la culcare, lăsând în cameră un felinar de tinichea aprins. Timp de o jumătate de oră, Mitea îşi făcu de lucru cu beţivanul, ameţit de duhoarea cărbunilor din sobă, punându-i mereu prişniţe la cap, ferm hotărât să-l vegheze toată noaptea, dar la un moment dat se aşeză să-şi tragă suflarea un pic, numai un pic, şi închizând ochii biruit de oboseală, fără să ştie cum, se lungi pe laviţă şi adormi dus.

Se trezi târziu de tot, pe la orele nouă dimineaţa. Soarele bătea din plin înăuntru prin cele două ferestruici ale izbei. Mujicul cârlionţat de ieri şedea pe laviţă, îmbrăcat de-acum cu podiovca{2}. Pe masă clocotea samovarul lângă o sticlă proaspătă cu votcă. Cea din ajun fusese golită, iar din cea de acum băuse mai bine de jumătate. Mitea sări ca ars în sus dar în aceeaşi clipa observă că afurisitul de ţăran treăsese iarăşi la măsea, era beat mort, iremediabil de beat.

Rămase aşa un moment, cu ochii zgâiţi la el, îngrozit. Îl privea la rândul său, tăcut şi viclean, cu o indiferenţă jignitoare, ba chiar cu un fel de aroganţă, cel puţin aşa i se păru lui Mitea, care se şi repezi să-i vorbească.

— Îmi daţi voie, ştiţi... eu... probabil că v-a spus pădurarul de dincolo ce-i cu mine: sunt porucicul Dmitri Karamazov, fiul bătrânului Karamazov, de la care dumneata vrei să cumperi păduricea...

— Minţi! îi tăie vorba implacabil şi cu sânge rece mujicul.

— Cum adică mint? Dumneata îl cunoşti pe Fiodor Pavlovici?

— Nu cunosc nici un Fiodor Pavlovici! ripostă mujicul, căruia i se cam împleticea limba în gură.

— Păduricea, vrei să cumperi o postată de pădure de la el; ci trezeşte-te odată, omule, şi dă-ţi seama ce vorbeşti! Părintele Pavel din Ilinskoe a venit cu mine până aici... I-ai scris – nu-i aşa? – lui Samsonov, şi dânsul m-a trimis la dumneata... Încercă să-i explice Mitea cu sufletul la gură.

— Minţi! rosti apăsat din nou Copoiu. Mitea simţi că-i îngheaţă picioarele.

— Îmi pare rău, dar, crede-mă, zău că nu glumesc! Se poate să fii puţin ameţit. Văd, totuşi, că eşti în stare să vorbeşti, să înţelegi... sau... sau eu nu mai pricep nimic!

— Eşti boiangiu!

— Nu te supăra, dar eu sunt Karamazov, Dmitri Karamazov, şi am venit să-ţi propun o afacere... o afacere foarte avantajoasă... un adevărat chilipir, zău... e vorba de păduricea aceea.

Mujicul îşi mângâia grav barba.

— Ba nu, ai venit să iei în arendă ceva, lasă că ştiu eu ce ticălos eşti! Un ticălos şi jumătate!

— Te înşeli, zău, te rog să mă crezi! Mitea îşi frângea disperat mâinile. Mujicul îşi tot netezea barba, apoi, deodată, se uită la el cu o scăpărare de viclenie printre gene.

— Tu să-mi spui mie altceva: spune-mi unde stă scris în că ai voie să