Mitea făcu un pas înapoi, încruntat, şi deodată – după cum avea să povestească el însuşi mai apoi – parcă îl pocni ceva „drept în frunte”. Într-o clipă, mintea i se lumină, „ca şi cum s-ar fi aprins o făclie, şi abia atunci m-am dezmeticit”. Rămase locului încremenit de uimire, neputând să înţeleagă cum fusese în stare un om ca el, altminteri destul de chibzuit, să cadă într-o capcană atât de stupidă, să se angajeze de bunăvoie într-o aventură ca asta, să stăruie în greşeala lui aproape douăzeci şi patru de ore, să facă slujbă în faţa lui Copoiu, să-i pună prişniţe la cap... „Omul e beat, beat turtă, şi încă o săptămână de aici înainte tot într-o beţie o s-o ţină, ce rost are să mai aştept? Dar dacă Samsonov m-o fi trimis aici intenţionat? şi dacă în vremea asta ea... O, Doamne, ce-am făcut?”

Mujicul şedea pe laviţă şi se uita la el râzând în barbă. În alte împrejurări, Mitea poate că l-ar fi ucis, într-o izbucnire de mânie, dar acum se simţea plăpând ca un copil. Se duse încet-încet de-şi luă paltonul de pe laviţă, se îmbrăcă fără să scoată o vorbă şi părăsi încăperea. Nu găsi pe nimeni în odaia cealaltă – între timp pădurarul plecase de acasă. Scoase din buzunar cincizeci de copeici şi le puse pe masă pentru găzduire, pentru lumânarea arsă şi tot buclucul pe care i-l făcuse. Ieşind afară, se pomeni dintr-o dată în mijlocul pădurii; ori încotro îşi întorcea ochii, nu se vedeau decât copaci şi iarăşi copaci. O pomi la întâmplare; nu mai ţinea minte nici măcar dacă, trecând pragul casei, trebuia s-o ia la stâga sau la dreapta! În ajun, când părintele venise cu el să-l conducă în toiul nopţii, zorit cum era, nu fusese atent la drum. Nu simţea nimic, nici cea mai slabă dorinţă de răzbunare în adâncul lui, nici chiar împotriva lui Samsonov. Mergea aşa, haihui, pe brâul cărăruii, cu mintea năucă şi „gândurile răvăşite”, fără să se sinchisească unde o s-ajungă. Nu mai avea nici un pic de vlagă în el, era atât de istovit şi sufleteşte, şi trupeşte, încât şi un copil ar fi putut să-l doboare Cu chiu, cu vai, totuşi, izbuti să răzbată afară din pădure-l un moment dat, i se deschiseră în faţă miriştile pustii, ce se întindeau până departe, la infinit. „Ce dezolare, cât vezi cu ochii totul e mort!” repeta în sinea lui, mergând tot înainte.

Avu noroc cu nişte călători: un poştalion care plecase la drum pe un şleau de ţară cu un negustor bătrân. Când ajunseră în dreptul lui, Mitea îl întrebă de cale, şi cum şi ei mergeau spre poşta din Volovoe, se înţeleseră să-l ia şi pe el în butcă. Abia după vreo trei ore sosiră la destinaţie. Mitea porunci nişte cai, să-l ducă până la oraş, şi deodată îl răzbi o foame de lup. În timp ce telegarii erau înhămaţi, i se pregăti un scrob, pe care îl înfulecă aproape pe nemestecate împreună cu un codru zdravăn de pâine şi o bucată de cârnat, şi-şi stropi gâtlejul cu trei păhăruţe de votcă. Întremându-se astfel, se simţi parcă mai înviorat şi sufletul i se însenină iar. Se aşternură ca vântul la drum, şi-n timp ce dădea ghes surugiului, Mitea urzea în minte un nou „plan, absolut sigur”, chibzuind cum să facă rost chiar în aceeaşi seară de „afurisiţii ceia de bani”. „Când te gândeşti că pentru trei mii de ruble nenorocite un om poate să se ducă de râpă! îşi spuse el cu dezgust. Trebuie s-o scot la capăt chiar azi!” şi dacă nu s-ar fi gândit necontenit la Gruşenka şi nu l-ar fi obsedat teama de a nu se fi întâmplat ceva cu ea, ar fi fost vesel cu adevărat. Gândul acesta însă îi stătea înfipt în creier ca un cuţit. În sfârşit, ajunseră în oraş şi Mitea se duse întins acasă la ea.

III - MINELE DE AUR

Cunoaştem împrejurările acestei vizite din relatarea pe care Gruşenka, înfiorată de spaima, i-a făcut-o lui Rakitin. Tocmai aştepta „ştafeta”, bucurându-se în sinea ei că Mitea nu venise nici în ajun şi nici în ziua aceea pe la dânsa şi nădăjduind că poate dă Dumnezeu să nu vina pâna la plecarea ei, când se pomenise cu el dând buzna în casă. Se ştie ce a mai urmat; ca să se descotorosească de el, Gruşenka îl înduplecă să meargă cu ea până la Kuzma Samsonov, trebuia chipurile neapărat să se ducă la protectorul său, fiindcă avea nişte socoteli de făcut; îşi luase apoi rămas-bun de la dânsul în poartă, punându-l să promită că va trece din nou s-o ia pe la miezul nopţii, s-o conducă înapoi acasă. Mitea răsuflase uşurat: „Din moment ce şade la Kuzma până atunci, înseamnă că nu mai poate să meargă la Fiodor Pavlovici... dacă nu minte cumva”, se grăbise tot el să adauge. Impresia lui însă era că Gruşenka nu minţise. Mitea făcea parte din categoria oamenilor geloşi care, atâta timp cât se află departe de femeia iubită, o cred în stare de cine ştie ce grozăvii, închipuindu-şi că în lipsa lor „le pune coarne”, pentru ca după aceea, întorcându-se într-un suflet la ea, sfâşiaţi de îndoieli, pierduţi, convinşi că i-a înşelat, de cum văd înaintea ochilor figura ei veselă, zâmbitoare şi plină de duioşie, să se simtă ca înviaţi din morţi şi, pierzând orice bănuială, să se dojenească singuri, ruşinaţi de gelozia lor. Aşadar, după ce o conduse pe Gruşenka, Mitea o porni întins spre casă. Mai avea încă atâtea şi atâtea de făcut pe ziua de azi! Cel puţin i se luase o piatră de pe inimă. „Numai să-l găsesc pe Smerdiakov, să vedem dacă nu s-a întâmplat ceva ieri, dacă nu s-o fi dus cumva la Fiodor Pavlovici!” se gândi el. Aşa că nici nu apucă bine s-ajungă acasă şi viermele geloziei începu iarăşi să-i roadă inima pururea neliniştită.

Gelozia! „Othello nu este gelos, dimpotrivă e un om extrem de credul”, spune undeva Puşkin{3},