şi prin ea însăşi această constatare vădeşte într-un mod destul de elocvent neobişnuita profunzime de gândire a marelui nostru poet. Othello se simte zdrobit sufleteşte, concepţia lui asupra lumii a fost zdruncinată din temelii în momentul când idealul său s-a spulberat. Othello însă nu este omul care să stea la pândă, sau să tragă cu urechea, fiind încrezător de felul lui. Pe el trebuie să-l mâie cineva de la spate, să-i dea ghes, să-l zgândăre şi să-l întărite mereu, depunând eforturi una, ca să-l facă să se dumirească, în cele din urmă, c-a fost înşelat. Cu totul alta este însă comportarea unui gelos autentic. E imposibil să-şi închipuie cineva infamia şi halul de decădere morală cu care se poate acomoda fără nici un scrupul un om gelos. Şi totuşi, cine ar putea să afirme că toţi geloşii, fără deosebire, sunt suflete josnice şi meschine? Dimpotrivă, un om însufleţit de cele mai nobile sentimente nutrind o dragoste curată şi plină de abnegaţie, este în stare uneori să se ascundă sub masă, să cumpere conştiinţa unor nemernici, să accepte fără ezitare mijloacele cele mai mârşave şi mai murdare ca să spioneze şi să urmărească pas cu pas pe cineva. Othello, bunăoară, pentru nimic în lume n-ar fi putut să se împace cu ideea trădării; nu să ierte trădarea, ci chiar numai să se împace cu ideea aceasta, deşi nu exista nici un grăunte de răutate în sufletul lui nevinovat ca inima unui prunc. Ceea ce nu se întâmplă în cazul unui gelos veritabil; nici nu ne putem da seama la ce se poate preta, ce fel de situaţii e gata să accepte şi peste ce lucruri e capabil să treacă un om gelos! Căci, în general, geloşii sunt mai curând dispuşi să ierte mai mul decât alţii şi femeile ştiu prea bine treaba asta. Un gelos, de pildă, e-n stare să ierte extrem de repede (fireşte, după o scenă foarte dramatică) o trădare mai mult decât evidentă, îmbrăţişările şi sărutările pe care le-a surprins chiar el, în cazul când poate dobândi într-un fel sau altul certitudinea că „s-a întâmplat pentru ultima oară”, că din clipa aceea rivalul său va dispărea fără urmă, va pleca hat-departe, tocmai la capătul pământului, dacă nu se va decide cumva chiar el să-şi ia iubita şi s-o ducă undeva într-un loc unde temutul său potrivnic să n-o mai poată găsi în vecii vecilor. Bineînţeles, împăcarea nu va dura mai mult de un ceas, deoarece, chiar dacă rivalul ar dispărea în realitate, a doua zi gelosul va născoci un altul împotriva căruia se vot îndrepta bănuielile lui. S-ar părea ca o dragoste asupra căreia trebuie să ai tot timpul ochii aţintiţi nu-ţi poate da nici o satisfacţie, o iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti cu atâta străşnicie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înţeleagă niciodată oamenii cu adevărat geloşi, şi printre ei, vă rog să mă credeţi, se întâmplă să întâlneşti suflete pe drept cuvânt alese. Interesant este mai ales faptul că asemenea omeni superiori, stând uneori la pândă în câte o cămăruţă întunecoasă şi trăgând cu urechea, îşi dau seama în adâncul sufletului lor ales cât de ruşinoase sunt mijloacele pe care cu bună ştiinţă le folosesc, şi totuşi, cel puţin atâta timp cât pândesc din ungherul întunecos, nu simt nici un fel de mustrări de conştiinţă. De câte ori o avea pe Gruşenka în faţa ochilor, Mitea înceta să fie gelos, devenind pentru moment încrezător şi nobil, ba chiar ajungea să se dispreţuiască pentru toate gândurile ce-i trecuseră prin minte. Ceea ce înseamnă că dragostea lui pentru această femeie ascundea, de fapt, un sentiment mult mai frumos decât îşi închipuia el, că nu era vorba numai de o pasiune carnală, de „nu ştiu ce vraja a trupului”, aşa cum îi spusese el lui Alioşa. În schimb, cum pleca Gruşenka, Mitea începea din nou s-o suspecteze, socotind-o capabilă de cea mai perfidă şi mai abjectă trădare. Şi asta fără să aibă nici o umbră de remuşcare.

Aşadar, gelozia pusese din nou stăpânire pe sufletul lui.

În orice caz, trebuia să se grăbească. În primul rând, trebuia să găsească undeva cu împrumut o sumă de bani cât de mică.

Fiindcă cele nouă ruble din ajun se risipiseră cu călătoria, încât aproape că nu mai rămăsese cu nimic, şi se ştie doar că nu poţi să faci nici un pas fără parale. Dar, o dată cu planul cel nou pe care şi-l făurise pe drum, în căruţă, Mitea

chibzuise şi cum ar putea să încropească până una-alta ceva gologani. Avea acasă două minunate pistoale de duel, împreună cu cartuşele respective, pe care nu apucase încă să le amaneteze, pentru că – din toate lucrurile ce-i mai rămăseseră – erau cele mai dragi. De curând cunoscuse întâmplător la cârciuma „Stolicinîi gorod” un tânăr funcţionar, om căsătorit şi cu oarecare dare de mână; tânărul, după cum aflase tot atunci, avea o adevărata pasiune pentru arme şi era dispus să cumpere tot felul de pistoale, revolvere, pumnale etc, ca să le atârne pe pereţi şi să se fălească apoi cu ele faţă de prieteni, demonstrându-le, cu priceperea unui expert modul de funcţionare al fiecărui sistem de revolver în parte, cum trebuie încărcat, cum se ocheşte cu el şi aşa mai departe. Fără să stea mult pe gânduri, Mitea se duse la dânsul şi-i propuse să-i lase cele două pistoale amanet pentru suma de zece ruble. Încântat, funcţionarul încercă a-l îndupleca să i le vândă. Cum însă Mitea nici nu voia să audă de una ca asta, îi dădu zece ruble cu împrumut, declarându-i ritos că pentru nimic în lume nu s-ar gândi să-i ia vreo dobândă. Şi până Ia urmă se despărţiră ca doi vechi amici. De acolo Mitea se duse întins la taică-său, abia aşteptând să-l cheme pe Smerdiakov în chioşc. Faptul acesta era menit să confirme împrejurarea că înainte cu trei-patru ceasuri de a se fi întâmplat cutare eveniment, despre care vom avea prilejul să vorbim mai încolo, Mitea nu avea nici o leţcaie, drept care este nevoit sa amaneteze pentru