zece ruble un lucru de care se simţea foarte legat... ca după trei ceasuri, cel mult, să-i cadă aşa, din senin, o pleaşcă de câteva mii de ruble... Văd însă că iarăşi am anticipat asupra desfăşurării evenimentelor.

Sosind la Maria Kondratievna, vecina lui Fiodor Pavlovici, avu parte să afle, spre consternarea sa, că Smerdiakov era bolnav, ceea ce îi strica fără doar şi poate planurile. Ascultă cu luare-aminte toată păţania, cum căzuse bietul om în pivniţă, cum avusese apoi o criză de epilepsie, cum aduseseră medicul şi cât de grijuliu se arătase Fiodor Pavlovici; îl interesă mai ales ştirea că fratele său, Ivan Fiodorovici, plecase la Moscova chiar în dimineaţa în care se întâmplase accidentul. „Probabil c-a trecut înaintea mea prin Volovoe”, se gândi el. Boala lui Smerdiakov îi puse o piatra pe inimă. „Ce să fac? Cine o să mai stea acum la pânda, cine o să-mi raporteze orice mişcare?” Mistuit de curiozitate, se apucă, deci, să le descoasă pe cele două femei dacă nu observaseră ceva cu o seară înainte. Pricepând numaidecât unde vrea să bată şi ce anume ţinea sa ştie, amândoua căutară sa-l liniştească asigurându-l că nu venise nimeni peste noapte în afară de Ivan Fiodorovici, care dormise acasă, şi că „totul e în regulă”. Mitea căzu pe gânduri. Fără îndoială, trebuia să stea cineva de pază şi azi, dar unde: aici sau în poartă la Samsonov? În concluzie, îşi spuse că era necesar să spioneze şi într-o parte, şi într-alta, după cum va fi cazul, însă, deocamdată, deocamdată... trebuia să se ocupe de „planul” cel nou şi, de data asta, infailibil, pe care-l urzise pe drum şi care nu mai suferea nici o amânare. Se hotărî deci, să-i jertfească o oră: „într-un ceas am isprăvit, am să ştiu care-i situaţia, şi atunci... atunci am să dau mai întâi o raită pe la Samsonov, să mă interesez dacă Gruşenka-i acolo; mă întorc pe urmă aici imediat, stau până la ora unsprezece, iar mai încolo mă duc iarăşi la Samsonov, s-o iau acasă”. Aşa îşi făcuse el socoteala.

În doi timpi şi trei mişcări, ajunse acasă, se spălă, se pieptănă, îşi perie hainele şi, dichisindu-se, o porni spre doamna Hohlakova. Fiindcă, din păcate, acesta era mult lăudatul „plan”; Mitea se gândise să-i ceară cucoanei trei mii de ruble cu împrumut. Nu ştia nici el de ce, dar i se năzărise aşa, deodată, că nu se poate să-l refuze. Probabil că cititorii se vor întreba nedumeriţi pentru ce, dacă era atât de sigur de reuşită, nu se adresase de la bun început unei persoane din lumea lui, în loc să fi solicitat bunăvoinţa lui Samsonov, un om crescut cu alte concepţii şi căruia nici măcar nu ştia cum să-i vorbească? De o lună încoace însă Mitea aproape că nu mai era în relaţii cu Hohlakova, pe care de altfel n-o cunoştea decât destul de superficial, ştiind pe deasupra foarte bine că nici nu-l putea suferi. Din capul locului îl privise cu vădită apatie din pricină că era logodnicul Katerinei Ivanovna, iar, după părerea ei, tânăra fată ar fi trebuit să se despartă de dânsul cât mai degrabă şi să se mărite cu „Ivan Fiodorovici, dragul de el, un giuvaier de băiat, cult şi manierat, mă rog, un cavaler”. Felul de a fi al lui Mitea, în schimb, o scotea din sărite. La rândul său, Mitea râdea de ea, ba chiar într-o împrejurare oarecare spusese despre dânsa că „pe cât e de fâşneaţă şi bună de gură, pe atât e de incultă”. Dimineaţa însă pe drum, în telegă, la un moment dat îi fulgerase prin minte: „Dacă ţine atât de mult să nu mă însor cu Katerina Ivanovna, dacă doreşte lucrul acesta cu tot dinadinsul (ştia că doamna Hohlakova era în stare să facă o criză de isterie numai la gândul că ei doi s-ar putea să se căsătorească), nu văd de ce m-ar refuza când ar fi atât de simplu să-mi dea cele trei mii de ruble ca s-o părăsesc şi să plec definitiv din oraş? Şi când le intră ceva în cap acestor cuconiţe răzgâiate din lumea aleasă, poţi fi sigur că sunt dispuse la orice sacrificiu, numai să iasă totul după bunul lor plac. Unde mai pui că e şi putred de bogată”, chibzuia Mitea. Cât priveşte „planul” propriu-zis, rămânea mai departe în picioare; se gândea să-i propună acelaşi lucru în fond, adică să-i cedeze drepturile sale asupra pădurii Cermaşnea, dar nu ca pe o tranzacţie comercială, aşa cum încercase cu Samsonov, a cărui bunăvoinţă se străduise s-o câştige fluturându-i pe dinainte posibilitatea de a scoate îndoit suma avansată (şase sau chiar şapte mii de ruble în loc de trei), ci ca pe o nobilă garanţie pentru banii împrumutaţi. Şi cu cât rumega mai mult această idee nouă, Mitea se simţea cuprins de un fel de exaltare, aşa cum i se întâmpla uneori de câte ori lua o hotărâre subită. Orice proiect nou era făcut să-l pasioneze, punând stăpânire deplină pe sufletul lui. Cu toate acestea, în momentul când păşi în pridvor, simţi un fior rece şerpuindu-i de-a lungul spinării: de abia acolo, în pragul casei, înţelese lămurit, cu o precizie matematică aproape, ca era ultima lui speranţă, că altă posibilitate nu mai există, şi, în cazul când nu va ajunge la nici un rezultat, „nu-mi mai rămâne decât să înjunghii pe cineva şi să-l jefuiesc, ca să fac rost de cele trei mii de ruble...” Era ora şapte şi jumătate când sună la uşa doamnei Hohlakova.

La început s-ar fi spus că-i surâde norocul: stăpâna casei primi surprinzător de repede, imediat ce i se anunţă vizita lui. „Parcă m-ar fi aşteptat”, se gândi Mitea şi, într-adevar, o clipă după ce fu poftit în salon, doamna Hohlakova dădu buzna înăuntru, mărturisindu-i din capul locului că era pregătită să-l primească.

— Închipuie-ţi că te aşteptam, da, da, te aşteptam! De unde putea să-mi treacă prin minte c-o să vii – nu-i aşa? – şi că totuşi te aşteptam, Dmitri Fiodorovici! Ca să vezi ce înseamnă instinctul! De azi-dimineaţă îmi spunea inima