— E într-adevăr extraordinar, doamnă, rosti Mitea, aşezându-se cu stângăcie pe un scaun. Dar... ştiţi, am venit cu un motiv, e vorba de ceva foarte grav... da, un lucru extrem, extrem de grav... fireşte, numai pentru mine, şi mă grăbesc să...

— Sunt convinsă că ceea ce te aduce la mine este extrem de grav, Dmitri Fiodorovici, ştiu dinainte asta şi ştiu nu dintr-o încăpăţânare retrogradă de a crede cu orice preţ în minuni (ai auzit probabil despre părintele Zosima). Dimpotrivă, convingerea mea e întemeiată pe un calcul matematic, da, da, matematic, aşa cum îţi spun. Dumneata trebuia să vii la mine după povestea de ieri cu Katerina Ivanovna, nu puteai face altfel, nu, sigur că nu, aşa cum îţi spun, matematic.

— Asta înseamnă să fii realist, doamnă! Dar dacă-mi daţi voie să vă explic...

— Da, da, bine zici, Dmitri Fiodorovici. Acum am devenit şi eu realistă. M-am lecuit de minuni, m-am învăţat minte! ştii că a murit părintele Zosima?

— Nu, doamnă, aflu abia acum, rămase el mirat. Şi în aceeaşi clipă îi trecu prin faţa ochilor chipul lui Alioşa.

— Da, astă-noapte s-a prăpădit şi închipuie-ţi...

— Doamnă, o întrerupse Mitea, în momentul de faţă eu nu pot să-mi închipui decât un singur lucru: sunt într-o situaţie disperată şi dacă nu-mi veţi întinde o mână de ajutor, totul se ce de râpă, şi în primul rând eu. Iertaţi-mi vulgaritatea expresiei, dar mă simt ca şi cum aş avea febră; tremur tot ca de friguri...

— Ştiu, ştiu. Nici n-ai putea sa te simţi altfel. Ştiu dinainte ce o să-mi spui. Îţi urmăresc de mult destinul, Dmitri Fiodorovici, e atâta timp de când sunt atentă la dumneata şi studiez... O, sunt un medic de suflete cu o vasta experienţa rog să mă crezi, un medic încercat...

— Dacă dumneavoastră sunteţi un medic încercat, doamna pot să vă spun că eu sunt un bolnav şi mai încercat se sili făcând un efort supraomenesc, să glumească Mitea galant, şi presimt că, dacă îmi urmăriţi cu atâta interes destinul, n-o sa mă lăsaţi să pier. Dar mai înainte, daţi-mi voie să va împărtăşesc, în sfârşit, proiectul cu care am îndrăznit să mă prezint... şi ce anume aştept din partea domniei voastre... Am venit, doamnă...

— Nu-i nevoie de nici o explicaţie, Dmitri Fiodorovici, e un lucru fără importanţă. Dacă vrei să ştii, nu eşti primul om pe care-l voi fi ajutat. Ai auzit – nu-i aşa? – de verişoara mea Belmesova. Bărbatul ei se afla pe marginea prăpastiei, se ducea de râpă, cum te-ai exprimat chiar dumneata adineauri atât de grăitor, şi atunci l-am sfătuit să ia cai de prăsilă să-i crească. Nici nu poţi să-ţi închipui ce bine o duc în momentul de faţă, au o situaţie înfloritoare. Dumneata, Dmitn Fiodorovici, te pricepi la cai?

— Habar n-am, doamnă, zău, vă rog să mă credeţi, n-am nici cea mai mică idee! exclamă, sculându-se enervat de pe scaun, Mitea, care începuse să-şi piardă răbdarea. Vă rog din suflet, doamnă, ascultaţi-mă, lăsaţi-mă să vorbesc măcar două clipe, să vă pot explica proiectul cu care am venit la dumneavoastră. De altminteri, nici n-am timp, sunt grozav de grăbit!... izbucni el exasperat, văzând că doamna Hohlakova se pregătea să-l întrerupă din nou şi sperând că va reuşi totuşi să-i acopere glasul daca va striga mai tare decât dânsa. Am venit la dumneavoastră deznădăjduit, da, deznădăjduit la culme... ca să vă rog să-mi împrumutaţi trei mii de ruble-pentru care înţeleg să vă dau un gaj sigur, absolut sigur... doamnă, o garanţie în care puteţi avea perfectă încredere, îngăduiţi-mi numai să va spun...

— Lasă, c-o să-mi explici mai pe urmă, mai pe urmă, începu să se agite la rândul ei doamna Hohlakova. ţi-am spus că ştiu dinainte tot ce ai putea să-mi propui, ştiu tot. M-ai rugat să-ţi împrumut o anumită sumă de bani, ai nevoie de trei mii de ruble, ei bine, eu îţi ofer mai mult, mult mai mult, am să te salvez, Dmitri Fiodorovici, fireşte, numai dacă o să mă asculţi.

Mitea sări în sus.

— Doamnă, sunteţi bunătatea întruchipată! exclamă el cu patos. Doamne-Dumnezeule! Sunt salvat! Aţi salvat un om de la o moarte năprasnică, doamnă, un om care era cu pistolul la timpii... Veşnica mea recunoştinţă...

— Am să-ţi dau mai mult decât trei mii de ruble, infinit mai mult! adăugă doamna Hohlakova, privindu-l cu un surâs luminos.

— Infinit mai mult? Dar ce să fac cu atâţia bani? N-am nevoie decât de aceste nenorocite de trei mii de ruble, în schimbul cărora voiam tocmai să vă ofer o garanţie sigură, dacă-mi îngăduiţi să vă înfăţişez cu adâncă, nemărginită recunoştinţă un plan menit să...

— Ajunge, Dmitri Fiodorovici, cuvântul meu e cuvânt! Îl întrerupse doamna Hohlakova cu generozitatea pudică a celui care ştie c-a făcut un bine. Am promis c-o să te salvez, şi am să te salvez. Aşa cum l-am salvat şi pe Belmesov. Spune-mi, te rog, ce crezi dumneata despre minele de aur, Dmitri Fiodorovici?

— Despre minele de aur, doamnă? Vă mărturisesc că nu m-am gândit niciodată la aşa ceva!

— Vezi că m-am gândit eu în locul dumitale. E o idee care e mult îmi umblă prin cap. De o lună mă tot uit la dumneata şi mă frământă ideea asta. De nu ştiu câte ori te-am urmărit cu privirea când treceai pe lângă mine şi de fiecare dată îmi puneam în gând: „Iată într-adevăr un om energic, al cărui loc e fără doar şi poate, la o mină de aur”. Ţi-am studiat mersul. Am ajuns la aceeaşi concluzie: omul ăsta o să descopere cu siguranţă nenumărate mine de aur.

— După mers, doamnă? zâmbit Mitea.

— De ce nu? Ţi se pare curios că te-am judecat după mers? Dumneata nu crezi că poţi cunoaşte caracterul unui om după mers, Dmitri Fiodorovici? Bine, dar e un lucru pe care chiar ştiinţele naturii îl confirmă. O, sunt un om realist acum Dmitri Fiodorovici! Începând de azi, după istoria asta petrecută la mânăstire, şi care, drept să-ţi spun, m-a întors pe dos, am devenit un om realist, da, realist cu toată convingerea