class="p1">— Atunci şi Joe trebuie scos din cauză. Era direct interesat în succesul acţiunii, spuse Mircea. .

— Don Calo e devotat lui Don Serafino. Iar ideea operaţiei a fost a mea...

— Mai rămîne Michelotto, zise Mircea.

Unchiul Gino aspiră iarăşi un fum. îl expiră după cî-teva clipe, sub formă de colaci.

— Nu pot să spun încă nimic, rosti el aproape în şoaptă...

 

*

 

* *

 

Don Serafino îi primi în bibliotecă. Stătea la biroul său masiv, cu sculpturi măiestrite.

Pereţii erau acoperiţi cu rafturi încărcate cu cărţi legate somptuos.

Don Serafino semăna cu un sfînt bizantin. Faţa-i prelungă era lipsită parcă de sînge. Ochii adînciţi în fundul capului sclipeau febril. Mîna-i uscată bătea darabana în braţul jeţului.

— Aţi auzit ce s-a întîmplat ? zise el în loc de bun venit.

— Am auzit, rosti unchiul Gino mohorît,

— într-o săptămînă am pierdut unsprezece oameni. Frumos bilanţ, n-am ce zice. Don Cirro îşi bate joc de noi.

Deodată începu să tuşească. O tuse seacă, prelungită, care-i zguduia tot corpul firav.

Uşa se deschise. Don Calo Castiglione intră, purtîn-du-şi anevoie corpul obez. Joe Marcucci îl urma posomorit.

— Felicitările mele, Calo, felicitările mele, Joe, zise Don Serafino după ce-1 mai slăbi tuşea. Să nu păţiţi la fel şi cu ţigările.

Don Calo se aşeză neinvitat într-un fotoliu. Era un canon să stea în picioare. Don Serafino — care se arăta foarte strict cu subalternii în ceea ce priveşte protocolul — era mai îngăduitor cu Don Calo, de care-l apropiau şi vîrsta şi condiţia socială. Amîndoi făceau parte din aceeaşi lume. Erau supravieţuitorii unei clase odinioară atit de puternice, care tindea să dispară. Alianţa cu Mafia le oferea posibilităţi nelimitate şi bogăţii pe care pe altă cale nu le-ar fi putut dobîndi.

— Mîine, la miezul nopţii, transportul va fi debarcat.

— Unde ? La Castellamare ? întrebă Don Serafino.

— Nu. Lîngă San Vito lo Capo.

— Destinaţia ?

— Trapani. La patru dimineaţă camioanele vor fi la Trapani.

Don Serafino îşi duse mîna la piept. Simţea în dreptul inimii o gheară care-l strîngea, tăindu-i respiraţia.

— Cine conduce operaţia ? întrebă el.

— Giuliano secondat de Michelotto. Unchiul Gino rîse în colţul gurii :

— Din nou Michelotto. Mircea se uită brusc la Gino.

— Ce vrei să spui ? întrebă Don Serafino. Unchiul Gino se întoarse spre

Joe şi zîmbi ironic.

— De la un timp, mai toate operaţiile la care participă Michelotto dau greş. Şi Michelotto, mi se pare, e omul dumitale, Joe.

Joe îşi încreţi sprîncenele.

— Nu te înţeleg. Fii mai explicit. Don Calo îşi scarpină guşa trandafirie.

 

— Ce să zic, mie vorbele lui Gino îmi par foarte explicite. Unchiul Gino îl! privi pe Joe în ochi :

— Nu insinuez nimic. Aştept. In curând însă, am să-mi spun euvîntul.

Cînd voi avea certitudinea.

Obrazul Iui Joe se împurpura de mînie. Se repezi asupra unchiului Gino şi-l înşfacă de reverul hainei.

— Spune tot, scrîşni el. Că de nu...

— Joe ! strigă Don Serafino, ridicîndu-se în picioare. Joe !

Dominat de tonul poruncitor al şefului său, Joe dădu drumul hainei unchiului Gino. Ironic, unchiul Gino suflă peste rever, ca şi cînd ar fi vrut să-şi scuture un fir de praf, apoi îl scutură cu degetele.

Gestul său de autoritate îl costase pe Don Serafino un efort considerabil. Gheara din piept se strînse şi mai mult. Gîfiind se lăsă în jeţ.

— Şi transportul de stupefiante ? întrebă el după ce îşi mai reveni. Don Calo se întoarse spre Mircea :

— Sper, Vîncenzo, că şi transportul acesta va fi tot atît de bo^at ca şi cel de luna trecută.

— Ştiţi bine eă îmi place să lucrez în stil mare, zise Mircea.

Don Calo scoase din buzunar o batistă în care scuipă fără jenă.

— Banii îi primeşti după ce soseşte transportul. Cred că nu mai e nevoie sa discutăm preţul...

Mircea zîmbi condescendent :

— Intenţionam să-l majorez. Dar pentru Don Serafino rămîne acelaşi.

— întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu Vîncenzo, zise obezul. Nu e deloc meschin.

— Vincenzo este un adevărat sicilian, spuse unchiul Gino privindu-l cu simpatie.

Don Serafino surise palid.

Deodată gheara din piept porni să-i sfîşie inima. îşi încleşta mîinile şi îşi lăsă capul pe birou.

— Mi-e rău ! bîigui el. Mi-e rău.

— Joe, cheamă servitorul ! porunci Don Calo. Să aducă valeriana.

Joe se execută fără să stea la gînduri. în altă situaţie n-ar fi îngăduit să i se dea ordin. Apărură servitorii. Don Calo se smulse din fotoliul său şi chemă pe medicul casei. Transportară pe Don Serafino în dormitor. îl culcară îu pat şi îl dezbrăcară. Sosi şi doctorul Giuseppe Mangano, li administrară o injecţie cu digitalină.

— Lucia ! bolborosi Don Serafino. Lucia ! Să vină Lucia !

— Aduceţi-o, zise doctorul Mangano. Să-l liniştim.

— Nicolo, unde e signorina Lucia ? întrebă Don Calo pe unul din servitori.

Nicolo ridică din umeri :

— N-aş putea să vă spun, Don Calo. Poate Nina să ştie.

— Cheam-o, porunci obezul.

Nina, camerista şi confidenta Luciei, sosi degrabă. Era tînără. Avea ochi şireţi şi vioi, ca de vulpe. După o scurtă şovăială, spuse că signorina Lucia se află la barul Kit-Kat cu un grup de prieteni.

— Cine se duce după ea ? întrebă Don Calo. Joe se scutură cu teamă :

— Nu vreau să am de-a face cu Lucia.

—Mă vedeţi pe mine umblînd prin baruri ? zise obezul iritat.

— Mă duc eu, se oferi atunci unchiul Gino. Vincenzo, hai cu mine. Cred că numai dumneata ai să fii în stare s-o convingi.

— De ce tocmai eu ? se apără Mircea.

— Nu te mai codi, zise unchiul Gino. O faci pentru Don Serafino. In maşină unchiul Gino îi spuse confidenţial

— Don Serafino n-o mai duce mult. Suferă şi de cancer şi de cord. Mă întreb cine are să-i urmeze...

— Poate Joe, opina Mircea. Este tînăr, dinamic, autoritar.

— Aş ! Foc de paie ! Nici Don Calo nu e mai breaz. Nu vezi ? Se îneacă în osînză. într-o zi are să-l lovească damblaua. Rîse semnificativ. Cred că dumneata ai fi cel mai nimerit, continuă el.

Mircea făcu un gest negativ

—Nu aspir încă la cinstea asta.

— De ce nu ? Moartea lui Don Serafino are să dezlănţuie