vacanţă. Părinţii lui John se cunoscuseră când aveau opt ani şi se jucau pe lângă lac, şi amândoi şi-au petrecut acolo toate verile din copilărie. Era un orăşel lipsit de primejdii, chiar dacă pe atunci cele mai multe localităţi de provincie erau lipsite de primejdii. Copiii alergau în voie, poposind acasă doar pentru mese şi somn, după ce s-au bălăcit în lac şi au stat să se pârjolească la soare.

În anii 70, lacul şi-a pierdut popularitatea. Dacă familiile îşi puteau permite o casă de vacanţă, o cumpărau în Jersey Shore sau în Long Island. Hotelurile nu aveau destui clienţi ca să rămână deschise. John şi Lacey au cumpărat o casă la puţin timp după ce s-au căsătorit, în 2002, pentru că îşi puteau permite un loc mai frumos în West Milford decât mai aproape de oraş, pentru că erau destule firme ca John să-şi poată continua activitatea în domeniul IT şi pentru că lacul îi amintea lui Lacey de Canada. Aveau o perspectivă frumoasă de la etaj. Camera copiilor dădea spre apa întinsă, fără valuri, şi aceeaşi privelişte o avea dormitorul lui John şi Lacey.

— Când o să te simţi mai bine, poate mergem să înotăm acolo, zice John.

Noul loc dinăuntrul lui Edward, cel care s-a dezvăluit după prăbuşire, începe să păcăne. Îşi aminteşte că a auzit-o din întâmplare pe mama lui spunându-i tatei că Lacey iar a avut un avort spontan. N-a ştiut ce înseamnă şi a căutat în dicţionar.

— Putem să aranjăm mai bine camera, zice John. O vom face, fără îndoială. Tu hotărăşti culoarea pereţilor şi eu îi zugrăvesc. Ai o culoare preferată?

— Nu, mulţumesc, zice Edward.

Se răsuceşte şi iese greoi din cameră, apoi coboară la parter. În noaptea aceea doarme – sau, mai degrabă, nu doarme – pe canapeaua din sufragerie. Detestă faptul că a ieşit din spital. Nu se aşteptase la acest sentiment, dar, pe de altă parte, îşi dă seama că acum îi este cu neputinţă să-şi anticipeze vreun sentiment. Se dovedeşte că spitalul, cu aparatele bipuitoare, rutina zilnică şi perindările constante ale personalului medical, l-a ţinut pe linia de plutire. Acum, trupul îl doare într-un fel nou; a dispărut amorţeala. Simte tija metalică ce îi înlocuieşte o parte din tibie, iar pielea e aspră şi are o senzaţie ciudată la atingere. Îşi simţea firele de păr capilar – care nici măcar nu au terminaţii nervoase – dureroase, cumva. La ora două, în a doua noapte în West Milford, se ridică în capul oaselor pe canapea, cu mâinile pe coapse. Durerea pâlpâie dincolo de hotarele trupului său. Pare cu neputinţă să-i supravieţuiască.

A doua zi dimineaţă se aude un ciocănit la uşa din faţă. John a plecat deja la serviciu, iar Lacey încă n-a coborât. Edward clipeşte – ochii îi sunt două pietre fierbinţi, uscate – şi se ridică în cârje ca să deschidă. O femeie şi o fată cam de o seamă cu el stau pe scările din faţă. Femeia are părul negru şi pielea de un cafeniu-deschis. Ţine în mână un termos roşu. Fetiţa e pe jumătate ascunsă, iţindu-se din spatele mamei. Edward nu vede decât un ochi aţintit asupra sa, din spatele unei lentile de ochelari. Creierul îi păcăne, îi zăngăne aproape, apoi se opreşte. Pentru o clipă, Edward se simte bine. Liniştit, normal, intact. Senzaţia, care piere aproape instantaneu, e tulburătoare.

— Bună, îi zice fetei.

— Eu sunt Besa, zice femeia. Şi ea e Shay. Locuim alături, aşa că o să ne vezi des. Am adus cafeaua asta pentru mătuşa ta, dar se pare că tu ai mai multă nevoie decât ea.

Îi întinde termosul, şi Edward strânge la piept cilindrul cald. Mirosul îi aminteşte de o cafenea de lângă apartamentul lor, care pompa pe trotuar aer cu aromă de cafea, ca să atragă lumea înăuntru.

— Eu sunt…

Şovăie. E prima dată că trebuie să se prezinte. Eddie a dispărut. Îi pare bine că mătuşa a luat acea hotărâre în spital.

— Sunt Edward.

Besa îi zâmbeşte cald, ceea ce atrage după sine o amintire cu mama lui zâmbind şi apoi atrage după sine un val de frică. Brusc, simte dorinţa să se culce la picioarele acestei femei. Oare fiecare mamă cu care se va întâlni o să-i amintească de a lui? Dacă aşa stau lucrurile, e pierdut.

— Ştim cine eşti, niñito{6} zice Besa.

Shay iese din spatele mamei, cu buzele un pic strânse.

— Sunt mai mare cu două luni decât el şi tu ai zis că trebuie să aştept până la optsprezece ani ca să beau cafea.

Besa ridică mâna.

— Cállate, mi amor.{7}

Atunci îşi face apariţia Lacey şi îi conduce în bucătărie. Edward se lasă pe un scaun de la masă şi îşi toarnă un deget de cafea în capacul termosului.

— Îţi place? întreabă Shay.

Cafeaua are gustul pe care îşi închipuie că trebuie să-l aibă asfaltul proaspăt aşternut, e fierbinte şi lipicioasă, dar dă din cap şi încearcă să se aşeze mai drept pe scaun. Shay e mai înaltă decât el cu vreo trei centimetri, are păr castaniu până la umeri şi o gropiţă în obrazul stâng.

— Ai ieşit pe afară? întreabă Besa. În oraş?

— Are nevoie de odihnă, zice Lacey. Nu e pregătit.

— Bine, zice Besa. Pentru că locul ăsta a devenit completamente loco. West Milford e mic, Edward, şi toată lumea cunoaşte pe toată lumea, şi de zeci de ani, sau poate că niciodată, nu s-a întâmplat nimic mai interesant decât venirea ta. Ţi-a spus mătuşa ta că oraşul a zugrăvit casa asta cât erai tu în spital?

Edward încearcă să priceapă.

— Cum zugrăveşte un oraş o casă?

— Consiliul local a făcut-o, explică Lacey. Voiau să ajute.

Îşi trage scaunul în spate şi se duce la blat.

— Se simţeau prost şi voiau să ajute, dar nu ştiau ce să facă. E stupid, pentru că John a zugrăvit casa vara trecută. Nu era nicio nevoie.

— Toţi din tabără vorbesc despre faptul că eşti aici, zice Shay. Practic, sunt o celebritate pentru