Tabără, îşi zice Edward. Cuvântul sună cunoscut, dar creierul său are nevoie de un moment ca să-şi dea seama. Vară. Copii. Arte şi meşteşuguri. El şi Jordan mergeau în fiecare vară într-o tabără ştiinţifică, la Muzeul de Istorie Naturală.

— Vrea toată lumea clătite? zice Lacey cu o voce voioasă, de genul „hai să vorbim despre altceva”.

El se uită ţintă la cafea, când o aude fată zicând:

— L-am întâlnit o dată pe fratele tău.

I se pare că n-a auzit bine. Când propoziţia este reluată în creier, se lasă un pic mai jos pe scaun.

Însă Besa pare să fi auzit acelaşi lucru.

— Ce tot spui acolo? Nu l-ai întâlnit niciodată pe fratele lui.

— L-am întâlnit aici, zice fata. Mă rog, pe peluză. Cred că aveam şase ani. Ştiam că familia ta a venit în vizită în acea zi şi mă prefăceam că tund peluza cu maşina mea de jucărie de tuns iarba. Jordan a ieşit din casă singur.

— N-am ştiut asta.

Besa pare ofensată.

— Mamă, aveam şase ani. Probabil ţi-am spus şi ai uitat. Şi apoi, n-a fost mare lucru. Nici măcar nu mi-am amintit până – se opreşte un pic – de curând.

— Lui Jane îi plăcea să-i aducă pe băieţi aici, spune Lacey şi îşi îndreaptă uşor spatele. Avea nevoie să le ofere o ieşire din babilonia oraşului.

— Ai vorbit cu el? o întreabă Edward pe Shay.

— Un pic. Când a ieşit din casă a sărit peste trepte, de sus direct pe iarbă. Nu ştiu de ce, asta m-a şocat. Poate că am icnit, pentru că atunci a observat că sunt acolo.

Edward încearcă să-şi imagineze scena: soarele strălucitor, iarba verde, cele cinci trepte de ciment din faţa casei mătuşii şi unchiului.

— Jordan a zis ceva de genul: N-ai mai văzut pe nimeni sărind? şi eu am zis că n-am mai văzut pe nimeni sărind aşa. A râs şi a fugit spre alee. Apoi s-a cocoţat pe dubiţa părinţilor tăi.

— Ia stai un pic, zice Lacey, încruntându-se. Nu născoci baliverne, Shay. N-avem nevoie de aşa ceva.

— Jordan făcea astfel de lucruri, zice Edward. E ceva ce ar fi făcut.

Shay aprobă uşor din cap.

— Mi-a făcut cu mâna şi apoi a sărit de pe capota maşinii.

— Dios mío, zice Besa.

— Oh, zice Lacey, apoi tace un pic. Îmi amintesc, continuă, pe alt ton. S-a lovit la genunchi… N-a vrut să-mi spună cum, dar i-am dat o pungă cu mazăre îngheţată să şi-o pună acolo.

Edward nu-şi aminteşte nimic din toate astea. Nu-şi aminteşte că Jordan a ieşit din casă fără el, sau de fata asta, sau că fratele lui ar fi şchiopătat. Simte ca o explozie în piept, ca şi cum nişte oase mici s-ar rupe. De ce nu-şi poate aminti?

— Nu mi s-a părut că s-a lovit, zice Shay. Unul din adulţi l-a strigat imediat după ce a sărit şi s-a întors în casă.

Îşi împinge scaunul în spate şi depune în treacăt un pupic pe obrazul mamei.

— Trebuie să plec, mami. Autobuzul o să ajungă aici imediat.

— Que tengas un buen día.{8}

— Adios, zice Shay şi pleacă.

Edward mai ia o înghiţitură de cafea, încercând să scape de nodul din gât. Tuşeşte în şerveţel. Simte că Lacey îşi doreşte ca el să mănânce, însă în jurul hranei e un câmp de forţă pe care se pare că nu-l poate străpunge – mirosul, soliditatea sa îi fac cu neputinţă acest lucru. Se întoarce pe canapea. Lacey porneşte televizorul, dar el nu se poate concentra asupra imaginilor. Ascultă murmurul vocilor lui Lacey şi Besa în bucătărie. Trece o dată prin dreptul uşii, în drum spre toaletă, şi o aude pe mătuşă spunând: „În loc de bebeluş, un băiat de doisprezece ani”. Edward îşi ţine ochii aţintiţi asupra picioarelor, ca să nu cadă.

Când se lasă seara şi John vine acasă, Edward se întoarce la masa din bucătărie. Unchiul îşi trece mâna prin părul lui; Lacey îi pune în farfurie un morman de piure de cartofi şi zice:

— Te rog, Edward.

John spune ceva despre un avocat, iar Lacey spune că pare să fie un sezon prost pentru roşii. Unchiul şi mătuşa îşi trec de la unul la altul castroane cu mâncare, mai des decât ar fi nevoie, se gândeşte Edward.

— Mi-aş dori să-mi placă salata, zice Lacey.

John strâmbă din nas.

— Nimănui nu-i place salata.

Edward îşi dă seama, nu ştie nici el cum, că acest schimb de replici despre salată este ceva standard în repertoriul lor matrimonial. E un un-doi pe care îl repetă ca să se recunoască unul pe celălalt, în căsnicia şi în vieţile lor. Aşa cum John zice Lace, eşti bine? Când intră într-o cameră, fără să pară că aşteaptă un răspuns sau că are nevoie de el. Aşa cum Lacey îşi trece mâinile prin păr, ca să şi-l aranjeze, de câteva ori pe oră. Aşa cum mătuşa lui pune condimentele pe rafturile de pe uşa frigiderului, iar John le mută pe raftul de sus.

— A trebuit să mă luaţi la voi?

Mătuşa şi unchiul întorc brusc capul spre el. Pistruii lui Lacey devin mai întunecaţi. O încruntătură străbate fruntea lui John.

— Vreau să zic, asta e legea, deoarece sunteţi singurele mele rude?

— Nu ştiu dacă asta e legea, zice Lacey şi se uită la soţul său.

— N-a fost nicio întrebare, zice John. Nu exista altă variantă posibilă. Suntem familia ta.

— Da, zice Lacey, dar, în vreme ce pistruii i se deschid din nou la culoare, Edward îşi dă seama că ea e gata să izbucnească în plâns.

Vede că şi John a observat şi îşi pune mâna peste a ei.

— Mă doare piciorul, zice. Pot să plec de la masă?

— Desigur, zice John.

În cele din urmă, pătratul ferestrei de deasupra canapelei se întunecă tot mai mult şi mai mult. John stă în uşa sufrageriei.

— E vremea de culcare, copile, zice. Vrei să te ajut să urci?

Edward repetă acelaşi lucru pe care l-a spus