— Piciorul… Scările mă sperie. Se poate să rămân iar aici?

— Sigur.

Peste câteva clipe apare Lacey, cu pături şi o pernă, şi îi şopteşte la ureche noapte bună. Edward le ascultă paşii pe scări, apoi aude uşa dormitorului lor închizându-se. Se ridică, se duce la uşa din faţă, o deschide şi şontâcăie până afară.

Traversează peluza şi aleea din faţa casei. Se mişcă încet. E ora zece. Aerul nopţii îi dezmiardă obrazul şi îi ridică părul de pe braţe. Edward observă că sunetele nopţii în provincie sunt foarte diferite de cele din oraş. Aici, se înalţă un zid de tăcere ca fundal pentru tot soiul de făpturi ciripitoare, frunze foşnitoare şi motoare de maşini huruind în depărtare. Străbate cu paşi greoi o altă peluză şi urcă treptele din faţa unei case care arată, în beznă, aproape la fel ca cea din care a ieşit.

Bate la uşă.

După o vreme, o femeie deschide. Besa mijeşte ochii în întuneric.

— Edward? S-a întâmplat ceva?

— Pot să intru s-o văd pe Shay? spune el.

Altă pauză, şi în mintea lui Edward izbucneşte o amintire. Aşa apar acum amintirile, ca un hoţ care sparge pe neaşteptate o uşă încuiată. E cu câteva săptămâni înainte de zbor, iar el şi Jordan sunt în liftul blocului. S-au furişat afară din apartament, fără ca tatăl lor să observe, şi îşi zâmbesc unul altuia. Ştiu că atunci când vor ajunge în hol, portarul o să clatine din cap şi o să le zică: Băieţi, a sunat tatăl vostru. Urcaţi înapoi. Însă în timp ce liftul cobora, el şi fratele său cântau la chitare imaginare.

Jordan ar fi trebuit să fie cel rămas în viaţă, nu eu, îşi zice Edward.

Besa întoarce capul şi strigă:

— Shay, mi amor, eşti îmbrăcată?

— De ce? se aude vocea lui Shay, de la etaj.

Besa nu răspunde. Îl conduce pe lângă sufragerie şi în sus pe scări. Printr-o uşă deschisă, o vede pe Shay stând pe pat, rezemată de perne. Are o pijama cu norişori roz şi ţine în mâini o carte.

— Bună, zice el.

Ea se ridică iute în capul oaselor. Îi aruncă aceeaşi privire ca mama ei, cu ochii mijiţi, de data asta din spatele unor ochelari.

— Ăăă, bună.

— Shay, zice Besa, ce-ar fi să-i povesteşti lui Edward cum a fost ziua ta în tabără.

Besa ţine o mână pe umărul lui Edward, şi senzaţia este în acelaşi timp minunată şi groaznică.

— Da’ de ce? zice Shay.

Edward e conştient că Besa se uită fix la fiica ei, încercând să-i transmită un mesaj fără cuvinte. Şi ştie – poate, un pic – de ce a venit aici. Ca să fie cu un alt copil, ca să scape un pic de privirea intensă, vigilentă şi îngrijorată a adulţilor.

— Ai fost vreodată în tabără, Edward? zice Besa pe un ton vioi, cum ai folosi când ai spune ceva de genul: „O scoatem noi la capăt”.

— Asta-i aiurea, zice Shay.

Besa scoate un oftat sonor spre fiica sa.

— Nu trebuie să vorbeşti cu mine, zice Edward. Dacă nu vrei.

— Trebuie să mă culc în curând.

El întoarce capul şi vede un fotoliu la fereastră.

— Aş putea să şed acolo un pic.

Simte cum trupul îi încetineşte. Înghite în sec. Apoi respiră adânc.

— Doar câteva minute, adaugă.

Shay şi mama ei schimbă iar o privire lungă, complexă, cu diferite întorsături şi ritmuri. Edward se îndreaptă spre fotoliu. Se simte ca şi cum şi-ar croi drum prin apă. Îşi târăşte cârjele pe covor. De ce fac covoarele aşa de miţoase? se întreabă.

— O s-o sun pe Lacey ca să ştie că eşti aici, zice Besa.

— O s-o spun din nou, ca să se ştie, asta-i aiurea, zice Shay.

Până să iasă Besa din cameră, Edward a adormit.

Când se trezeşte, e o lumină atât de orbitoare, încât nu poate decât să clipească. Nu ştie, cât timp clipeşte, cine sau ce sau unde este. De-abia după ce ochii i se adaptează la lumină, şi creierul a încetat să se panicheze şi să jongleze cu diverse scenarii, Edward îşi dă seama că e singur în camera lui Shay. E învelit cu o pătură verde; simte că e singur în casă; pereţii, uşa deschisă, totul sugerează pustiul. Stă acolo, aşa, mult timp.

Când bate la uşa mătuşii, şi ea deschide, îi zice:

— Eşti supărată pe mine?

Ea îi aruncă o privire mirată.

— Nu cred că m-aş putea supăra pe tine, zice. Hai înăuntru şi odihneşte-te. Ai programare la doctor după-amiază.

Când Edward se aşază pe canapea, Lacey îl ajută să-şi ridice piciorul rupt pe un maldăr de perne puse pe măsuţa de cafea. Băiatul îşi dă seama de ceva şi o întreabă:

— Te împiedic să mergi undeva? Vreau să zic, ai un serviciu la care nu mergi din cauza mea?

Ea aşază mai bine colţurile pernelor, în jurul piciorului lui.

— Nu. Am avut un serviciu, zice, dar nu m-am mai dus când am rămas gravidă. Mi s-a prescris repaus la pat. Anul trecut.

— Aha.

Lacey se uită prin cameră, iar Edward se gândeşte: Ăsta a fost spaţiul ei. Pe raftul măsuţei e un teanc de reviste. Cele pe care le vede sunt fie despre sarcină, fie despre bebeluşi. Mătuşa şi-a petrecut zilele singură în această casă, plănuind să rămână gravidă sau încercând să păstreze sarcina. Păcănitul din cap se reia, şi Edward nu îşi doreşte decât să se poată ridica şi să plece din această încăpere, aşa cum a plecat din camera copiilor de la etaj, însă Shay e în tabără, durerea îi străfulgeră piciorul şi n-are alt loc în care să se ducă.

— M-am gândit să-mi caut alt serviciu. Să am de lucru, zice Lacey. Doar că încă n-am reuşit.

Se opreşte, ca şi cum şi-ar trage sufletul.

— Vrei să-ţi aduc ceva din bucătărie?

— Nu, mulţumesc.

Se uită la un serial în care o femeie se vaită pentru că nu ştie dacă să facă sau nu avort, în vreme ce mama ei se întreabă dacă să-şi