părăsească sau nu soţul. Conştientizează într-un fel cu totul nou trecerea orelor. Înţelege vag că ele se îngrămădesc una peste alta ca să alcătuiască zile şi că şapte zile se adună într-o săptămână. Iar săptămânile se adună până se fac cincizeci şi două, iar asta înseamnă un an. Zborul a fost pe 12 iunie. Asta înseamnă că acum trebuie să fie spre sfârşitul lui iulie. Timpul trece.

Doctorul e din cei care îşi dreg glasul. Intră în încăpere scoţând un fel de orăcăit neîntrerupt şi o ţine aşa vreo zece secunde, în faţa lui Edward şi Lacey. Când încetează, în sfârşit, pare mulţumit de spectacolul oferit.

— Ai slăbit patru kilograme de la eveniment, spune el.

Eveniment? îşi zice Edward, nedumerit pentru o clipă. Apoi pricepe.

— Asta nu e bine, remarcă Lacey.

— Asta nu e bine, repetă doctorul.

Pe un perete e pictat un fluture. Edward se întreabă dacă doctorul a regretat ideea acelei picturi murale, după ce a fost făcută. La acea mărime exagerată, fluturele nu arată frumos. Proporţiile şi bizareria lui fac ca toată lumea să se ţină cât mai departe posibil de peretele cu pricina.

— Cumpăraţi-i îngheţată, batoane de ciocolată, orice vrea, zice doctorul, şi scoate un gâgâit de empatie. Nu-i momentul să ne gândim la regulile de nutriţie. E un băiat în creştere şi n-avea greutatea necesară ca să mai aibă şi din ce pierde. Are nevoie de aport caloric. Dacă mai slăbeşti un kilogram, Edward, să ştii că te pun pe perfuzii. Asta înseamnă din nou la spital.

În maşină, spre casă, mătuşa zice:

— Te rog să te gândeşti la ceva ce ai putea să mănânci.

Edward se simte pustiu pe dinăuntru. Nu e nimic viu în el. Mâncarea pare nu doar inutilă, ci şi o idee de-a dreptul absurdă.

Lacey intră în parcarea unui uriaş magazin alimentar. Opreşte motorul, dar îşi ţine mâinile pe volan, îi aruncă lui Edward o privire pe care n-a mai văzut-o până acum.

— Te rog, nu face asta, zice ea cu glas încordat. Dacă ar şti Jane că nu mă pricep deloc să am grijă de tine…

— Nu, mătuşă Lacey, zice Edward.

Caută alte cuvinte şi nu vede decât magazin, alimentar, chipsuri, bere, promoţii, parcare.

Ea a ieşit din maşină, se îndepărtează, şi el se străduieşte s-o urmeze.

În magazin, ea îi zice:

— O să luăm la rând toate rafturile. Dacă e vreun lucru care nu te dezgustă, pune-l aici.

El se uită la vrafurile de batoane de ciocolată. Crocante, cu umplutură de caramel, cu unt de arahide, amărui, albe, cu lapte. Alege preferatul lui Jordan: un baton Twix. Lacey se încovoaie uşor când îl pune în coş. Chipsuri: cu aromă de barbecue, brânză nacho, mărar, jalapeño, sărate, coapte, cu striaţii, netede, cu smântână şi ceapă. Alege o pungă din sortimentul preferat al mamei sale: cu sare şi oţet. Pe intervalul următor se află rulouri cu fructe, pastramă uscată şi o cafetieră. Nu intră nimic în coş. Apoi vine un şir lung de cutii cu cereale. Edward îşi zice: Poate fără lapte o să meargă. Nu poate suferi ideea hranei care îşi schimbă în vreun fel forma. Lichidele îi sunt insuportabile şi nu vrea nimic cu bule. Supa, tocana, smoothie-urile şi băuturile gazoase ies din discuţie. Îngheţata se topeşte, şi asta îi displace, de asemenea.

Alege cea mai puţin colorată cutie cu cereale.

— E destul? o întreabă pe mătuşă.

— E un început.

Când ajung acasă, ea întinde toate alimentele pe măsuţa de cafea. Apoi iese şi se întoarce cu o farfurie şi o lingură. Edward şade pe canapea şi priveşte. Piciorul îi zvâcneşte, cu toate că este ridicat pe o pernă. Muşchii şi tendoanele de deasupra genunchiului îi pulsează, precum o inimă.

Lacey scoate mai întâi din ambalaj batonul Twix. Rupe o bucată şi o pune pe farfurie. Apoi desface cutia cu cereale şi pune în partea cealaltă o lingură de cerculeţe. Apoi două chipsuri.

Mătuşa şi nepotul se uită în tăcere la farfurie.

— Vreau să mănânci toate astea în următoarea oră, zice ea. Apoi o să pun altele în loc. S-a înţeles?

Edward încuviinţează din cap. Porneşte televizorul; e un talk-show cu mai multe femei la o masă, întrerupându-se una pe alta. Începe să ronţăie marginea unuia dintre chipsuri. Când are impresia că mestecă rumeguş, răzuie cu dinţii un pic de ciocolată de pe baton. Îşi aminteşte cum îşi îndesa în gură chipsuri, împreună cu fratele său, ca să vadă cât de multe încap. Îşi aminteşte cum şedea la masa din sufragerie împreună cu ai săi, cu soarele care apunea în spatele lor, iar din difuzoarele stereo se auzea Bach. Apoi muşcă jumătate dintr-un cerculeţ şi se sileşte să nu-şi amintească nimic, să nu se gândească la nimic, până nu mai rămâne decât ceva plat – ceva plat care, îşi dă seama acum, este el însuşi.

10.02

Avionul cântăreşte 73,5 tone. Anvergura aripilor este de 38 de metri. E alcătuit din foi de metal, extrudări, piese turnate, bare, bolţuri şi lonjeroane. Are 367.000 de piese şi a fost construit în două luni; e nevoie de 1.246.000 de newtoni de propulsie ca să mişte vehiculul pe cer.

Bruce se uită pe hublou, pe lângă Eddie.

— Eram cam de vârsta voastră când am zburat prima oară, zice. Ne duceam la înmormântarea unui unchi pe care nu-l întâlnisem niciodată. Şi, când am văzut cum arată norii priviţi din cer, mi-a venit să ies din avion şi să dansez pe ei.

Eddie se uită în paharul cu suc de portocale. Pare iritat, dar nu e, de fapt. Bruce a observat că, pe măsură ce Jordan devine un adolescent mai bătăios, fratele mai mic încearcă, uneori, să proiecteze o mânie, o iritare sau o indignare asemănătoare. Însă nu prea se pricepe la asta: nici inima, nici hormonii nu-l susţin.

— Ea treia oară când zbor, tată, zice Eddie.

De data asta, îşi zice Bruce, vreau să cunosc compoziţia norilor. Vreau să-i cuprind şi să-i înţeleg. Când s-a petrecut schimbarea