asta? Când am trecut de la a vrea să dansez la a vrea să notez pe un carnet dimensiunile? Îşi trece în revistă adolescenţa: el la treisprezece ani, mai timid decât la doisprezece. Cu fiecare an se cufunda tot mai adânc în stângăcie şi în muţenie. Însă s-a simţit cuprins de un fior de încântare când a descoperit, mult mai târziu decât ar fi trebuit, că în el zăcea un creier care trecea cu brio testele, un creier pe care l-ar putea folosi, l-ar putea folosi cu adevărat, ca să înţeleagă zgomotele puternice şi obiceiurile ciudate şi oamenii imprevizibili din jur. Matematica era cel mai adânc bazin pe care îl vedea, aşa că a plonjat în el. Cifrele şi ecuaţiile au dus la teoreme, binoame, dimensiuni-n şi teoria grupurilor, şi apoi, după douăzeci de ani, a început să folosească matematica pentru a lega laolaltă bucăţi de univers pe care nimeni nu se mai gândise să le lege.

Se uită peste umăr. Jordan se întoarce, păşind încet pe intervalul dintre scaune şi dând din cap pe ritmul unei muzici.

„Ar trebui să te străduieşti mai mult în carieră”, îi spunea Jane lui Bruce când se certau. „De ce trebuie să ne întreţin eu pe toţi? De ce taxele pentru facultate – undeva la trei sute cincizeci de mii de dolari afurisiţi, ca să ştii – sunt răspunderea mea, în vreme ce tu alcătuieşti constelaţii matematice şi atârni de ele mărgeluţe drăgălaşe?”

Jane nu-i înţelege munca, dar n-o învinuieşte pentru asta. Chiar şi din domeniul lui, doar vreo şapte oameni înţeleg ce face el. Aşa e cu matematica pură; trebuie să ai un doctorat în domeniu ca să poţi măcar să speri că te târăşti în bârlogul în care locuieşte un matematician. Şi un proiect individual – munca de o viaţă – poate să le pară inutil celor care nu sunt matematicieni, o lucrare matematică minunată, dar imposibil de aplicat. S-ar putea dovedi extrem de valoroasă, însă abia după câţiva ani de la moartea ta, şi într-un domeniu la care nici nu te-ai fi gândit că o să existe. Matematica pură ţine de visuri, funigei care să le fie aruncaţi în viitor unor oameni mai deştepţi.

Un exemplu pe care îl citează uneori Bruce, când non-matematicienii îl întreabă despre munca sa, este cel al lui sir William Hamilton. În 1840, când a ieşit la o plimbare, matematicianul irlandez a avut o revelaţie şi a scrijelit cu un briceag ecuaţia rezultată pe podul Broome din Dublin. Acea ecuaţie a marcat descoperirea grupului cuaternionilor, care s-a dovedit inutil în timpul vieţii lui, dar la mai bine de o sută cincizeci de ani a ajutat la crearea jocurilor video. „Mica teoremă”, cum i s-a spus, a matematicianului francez Pierre de Fermat n-a fost de mare folos când a fost creată, în 1640, însă în secolul XXI a devenit baza algoritmului criptografic RSA.

„De ce nu matematică normală?” zicea Jane. „Din cea care are aplicaţii reale. Din cea care îi ajută pe oamenii de ştiinţă să construiască lucruri.” Din cea, ar fi putut la fel de bine s-o spună pe şleau, care aduce bani.

Un post de titular la Columbia ar fi rezolvat o mulţime de probleme. Acum, de pildă, ar fi fost la New York, în loc să fie în avionul acesta. Bruce oftează şi se uită iar peste umăr. Ştie că Jordan nu se grăbeşte dinadins. Băiatul crede că e bine ca tatăl lui să fiarbă un pic în suc propriu.

Jordan păşeşte pe interval în ritm de şzum-şzum-uri şi zump-zump-uri. Muzica din urechi îi spune să tump-tump-ăie, aşa că face şi asta. O fată cu semnul păcii desenat pe dosul palmei, cam de vârsta fratelui său, se uită la el de pe un loc de la geam. El îi face semn cu mâna. Vrea să savureze acest scurt moment în care nu e ţinut în frâu. Să fie prins în centura de siguranţă, alături de tatăl său, înseamnă că se vor ciondăni, şi el o să înceapă să se gândească la Los Angeles şi să se întrebe cum o să fie. Şi o să i se facă dor de Mahira.

Începuse din nimic. Într-o zi s-a dus la magazin să cumpere un suc, şi ea i-a oferit un zâmbet fără reţineri, care îi spunea că îi place de el, şi asta de ceva timp, iar el i-a întors zâmbetul şi, până să se dezmeticească, săruta de-adevăratelea o fată în carne şi oase. De câte ori mergea la magazin, şi unchiul ei era plecat, se duceau în depozitul din spate. Stăteau printre cutii de fasole şi baxuri de hârtie igienică şi se sărutau întruna. Nu vorbeau aproape deloc. Limbajul lor era compus din zâmbete şi priviri îmbietoare şi gestul acela prin care îi dădea la o parte câte o şuviţă de păr ce-i alunecase pe obraz şi vreo douăzeci de feluri de sărutări, de la Bună până la Te doresc (deşi nu prea ştiu ce înseamnă asta) şi Aş vrea să-mi dau seama cu ce seamănă gustul buzelor tale. N-ar fi bănuit niciodată că sărutările pot fi atât de variate: ca viteză, profunzime, ferocitate. Ar fi putut s-o sărute ore în şir fără să se plictisească. A văzut-o pe Mahira doar o dată în afara magazinului, la un restaurant chinezesc; el era cu tatăl lui, şi ea cu unchiul. Au trebuit să-şi limiteze comunicarea la zâmbete.

Când i-a spus că se mută, Mahira a privit o clipă în altă parte, apoi s-a uitat din nou la el şi i-a întâmpinat altfel buzele. Şi, în ultimele trei vizite în depozitul din spate, au împărtăşit un nou sărut, care spunea: O să-mi fie dor de tine şi Mă tem că o să creştem şi Aş vrea să nu se termine niciodată, dar ştiu că, şi dacă n-ai fi plecat, n-ar fi fost cu putinţă.

Jordan oftează, tump-tump-ăie şi zice:

— Pardon.

Tatăl se ridică pentru a-i face