loc, şi aşa şi-a reluat locul în ecuaţia conform căreia Eddie + Jordan = Bruce. Jordan îşi lasă capul pe spate şi închide ochii, ascultând în continuare muzica. E bucuros că n-a spus nimănui de Mahira. E doar a lui. Povestea lui tainică. Îşi închipuie că, cu cât mai des alege să nu treacă prin scanerele de la controlul de securitate şi cu cât mai multe fete sărută, cu atât va stăpâni mai mult din sine însuşi şi va deveni o entitate necunoscută, iar ecuaţia, aceea în jurul căreia tatăl său i-a construit viaţa, nu va mai fi adevărată.

De cealaltă parte a intervalului faţă de familia Adler, Benjamin pune la loc în buzunarul scaunului revista gratuită. Încearcă să-şi schimbe poziţia, dar nu prea este loc. Stă incomod; îl doare în locul în care punga este lipită de piele. După operaţie, medicamentele au fost singurul aspect pozitiv al săptămânilor petrecute în spital. Benjamin nu luase niciodată nimic mai puternic decât ibuprofenul, dar, pe când era îndopat cu analgezice ziua şi cu somnifere noaptea, a putut să trăiască într-o ceaţă încântătoare. Se gândea la încăierarea cu Gavin, însă gândurile nu erau ancorate în realitate. Parcă privea o piesă de teatru: un tip negru, masiv, dând târcoale unuia blond, slăbănog.

Din nefericire, zborul acesta, ultimul spre casă, l-a adus cu picioarele pe pământ. Nu mai ia medicamente şi, treaz fiind, se simte dureros de conştient de fiecare jenă din trup şi de fiecare gând care-i trece prin cap. Are scurte atacuri de panică, ba chiar duce mâna la brâu ca să vadă dacă e înarmat. Cum ar trebui să se suporte pe sine fără încetare?

E trimis la Los Angeles pentru încă o operaţie, după care va primi o slujbă de birou. Nu i se va mai permite să lucreze pe teren. Se surprinde sperând acum, după eliminarea medicamentelor din organism, că o să moară pe următoarea masă de operaţie. Ar fi mai bine, mult mai bine, decât să-şi petreacă fiecare zi ţintuit într-un scaun, la birou. Şi apoi, acum îşi este străin lui însuşi, şi nu e deloc sigur că acest străin merită să trăiască.

Prin hublourile avionului se văd norii, cu o nuanţă mai întunecaţi decât înainte. Şi înăuntru pare că atmosfera e mai întunecată, încărcată de amintiri despre fete cu buze moi, de mame care dorm tot timpul, de adolescenţi sfioşi şi pumni încleştaţi. Florida aproape că vede scenele, persoanele dispărute, minutele, orele şi anii care stau înghesuite în spatele fiecărui pasager din avion. Trage aer în piept şi lasă aerul sufocant să-i umple plămânii. Pentru ea, trecutul este la fel ca prezentul, la fel de preţios şi de apropiat. La urma urmei, dacă îţi petreci cea mai mare parte din zi gândindu-te la o amintire anume, nu devine prezentul tău? Unii oameni trăiesc în clipa de faţă; alţii preferă să rămână ancoraţi în trecut – fiecare opţiune este justificată. Florida îşi umflă şi dezumflă plămânii, încântată de plenitudinea lor.

Când Linda se aşază la loc, Florida o bate uşurel pe mână.

— Îmi aminteşti de cineva, zice. Am încercat să-mi amintesc de cine.

— Da?

— Ar putea fi vreuna dintre revoluţionarele pe care le-am îngrijit în magazinul meu din Cebu. Filipine. În general veneau băieţi, dar uneori mă pomeneam şi cu câte o fată îndrăzneaţă care se deghizase ca să intre în bătălie.

Florida îşi imaginează încăperea ticsită din spatele acelui magazin. În faţă, vindea sau dădea la schimb orez şi fasole, iar în spate, ascundea răniţii sub pături. Găzduia în dormitorul său întâlniri secrete ale organizaţiei secrete Katipunero, noaptea târziu. Soldaţii răniţi sau bolnavi veneau direct din luptele cu spaniolii, dar nu erau decât nişte copii. O numeau Tandang Sora, şi ea murmura acelaşi adevăr la urechea fiecărui copil-soldat: Eşti deosebit. Ţi-e scris să supravieţuieşti, să mergi să faci lucruri măreţe.

Florida e mândră de această amintire; a trăit bine acea viaţă. Sunt alte vieţi în care părerea ei despre sine nu este la fel de bună. Cea în care este acum, de exemplu, pare să-i fi scăpat din mâini.

Linda se uită lung.

— Când a fost asta? Parcă spuneai că ai locuit în Vermont.

— O, acum vreo două sute de ani. Florida se uită cu atenţie la vecina de scaun. Era o fată pe care am tratat-o de pleurezie; cred că de ea îmi aminteşti.

Linda o priveşte ca pe o nebună. Florida oftează. Uneori explică, alteori nu, dar fata asta pare să aibă nevoie de tot ajutorul pe care-l poate primi.

— Asta nu-i prima mea viaţă, zice, şi nici primul meu corp. Am mai multe amintiri decât majoritatea oamenilor. Îmi amintesc de cea mai mare parte a timpului.

— O, am auzit de oameni ca tine.

Florida nu e tulburată de tonul neîncrezător al Lindei. Nici măcar părinţii ei din această viaţă, doi medici filipinezi care au emigrat în Atlanta, Georgia, unde el a ajuns lucrător la curăţătoria chimică, iar ea, gospodină, nu cred poveştile fiicei lor despre vieţile trecute. Pe la mijlocul liceului, a fost fericită să-i părăsească, pe ei şi Sudul, legându-şi viaţa de un iubit care avea un set de tobe şi visa la oraşul cel mare.

Linda îşi muşcă buza de jos. E o tânără drăguţă, care se pare că a devenit pricepută în arta de a se urâţi. Este machiată prea strident şi are o figură exagerat de expresivă. Gura îi este rareori nemişcată, sprâncenele se ridică, obrajii se scobesc şi apoi se umflă. Faţa i se schimonoseşte de parcă s-ar strădui să ajungă la ceva.

Florida o bate iar pe mână.

— O să fie bine. Vrei să te măriţi cu bărbatul ăsta din California, nu? Păi, coboară din avion şi mărită-te cu el şi, voilà, ai o nouă viaţă. O nouă viaţă cauţi, nu-i aşa?

— Nu sunt sigură sută la sută că o să mă ceară, zice Linda, cu un firicel de voce.

Florida zâmbeşte.

— Scumpete, nimeni nu-i sigur sută la sută de nimic, fir-ar să fie. Dacă zice că