Se foieşte pe scaun, destul de tare încât clopoţeii de pe fustă încep să zornăie. Bobby spunea că e ca şi cum ar purta nişte mici ceasuri deşteptătoare. Ea îi răspundea: Pe cine încerc să trezesc aici, păsările?

Benjamin nu suportă să fie priponit în scaunul acesta, înnămolit în propriile gânduri. Nu poate să facă mişcările fizice necesare pentru a-şi linişti mintea. Nu se gândeşte la împuşcăturile din timpul ultimei misiuni de patrulare; noaptea în care a fost rănit o înţelege. În săptămânile de după încăierarea cu Gavin devenise neglijent. Neatent. Practic, nu mai dormise, ceea ce a înrăutăţit totul. A fost împuşcat în misiune deoarece îi dispăruseră reflexele, ceea ce l-a făcut o ţintă uşoară. Benjamin chiar l-a văzut pe puşcaş, aflat între două crengi. S-a uitat în ochii lui şi a primit glonţul. Această informaţie are sens. N-ai de ce să despici firul în patru.

În schimb, se gândeşte la Gavin. Gavin era un alb din Boston, care apăruse în plutonul lui cu şase luni înainte. Benjamin a ştiut de când l-a văzut că făcuse facultate şi probabil s-a înrolat ca să-şi oftice părinţii. Erau o mulţime de tipi dintr-ăştia printre vieţaşii ca el. Dacă ar supravieţui destul de mult, Gavin şi-ar face turul şi ar pleca. Probabil că ar deveni contabil – un tip care îşi duce puştii cu maşina la meciurile de fotbal. Avea ochelari cu rame de sârmă şi părul de un blond aproape alb.

În general, Benjamin se ţinea departe de albi. Armata, la fel ca oricare alt loc, se autosegrega, iar Benjamin prefera să-şi petreacă timpul cu tipi care arătau ca el. Adevărul e că nimeni – negru, latino, asiatic sau alb – nu pretindea că ar fi prieten cu el. Ştia că e considerat cam crispat şi un pic înspăimântător. Bunica sa, Lolly, i-a spus cândva că „expresia lui obişnuită” nu e prea prietenoasă.

Într-o seară, el şi Gavin erau de serviciu la latrine. Toaleta era dezgustătoare; pe pereţi şi pe podeaua lipicioasă erau pete negre, imposibil de identificat. Se vorbea că plutonul lor urmează să se mute în alt loc, şi nesiguranţa s-a tradus prin lipsa de motivaţie pentru o astfel de muncă. Benjamin şi Gavin au intrat în încăpere cu găleţi şi mopuri şi un litru de soluţie de curăţat cu miros toxic; amândoi s-au oprit lângă uşă, şi Benjamin şi-a încleştat maxilarele. Când s-a uitat la Gavin, a văzut aceeaşi hotărâre pe faţa lui. S-au apucat de treabă şi, după trei ore, curăţaseră lună întreaga încăpere.

— Fir-ar a dracului, a zis Gavin la sfârşit, scăldat în sudoare şi murdărie. Băga-mi-aş, am făcut-o şi p-asta.

A ridicat pumnul spre Benjamin, iar Benjamin, cu un zâmbet larg, i l-a atins cu al său.

— Ba bine că nu, a zis.

În seara aceea s-au împrietenit, şi n-a fost mare lucru – doar o relaţie amicală plăcută, însă pentru Benjamin asta era ceva. Purtau conversaţii în toată regula, mai mult pentru că Gavin îi punea lui Benjamin întrebări şi părea interesat de răspunsuri. Benjamin i-a spus lui Gavin că abia îşi mai aminteşte de părinţii lui şi că Lolly nu este bunica sa adevărată – l-a găsit pe nişte scări când avea patru ani şi l-a luat la ea. Gavin i-a spus lui Benjamin că tatăl său voia ca el să preia cabinetul de stomatologie, doar că pe el îl îngreţoşau dinţii, aşa că s-a înrolat ca să scape de viitorul care fusese planificat pentru el încă dinainte de a fi venit pe lume.

Gavin era prieten cu toată lumea, aşa că prietenia cu Benjamin era doar o mică parte din viaţa lui în armată, însă era o parte semnificativă din viaţa lui Benjamin. Lui Gavin îi plăcea să fumeze marijuana – la baza militară erau săptămâni întregi de inactivitate şi, în momentele de plictiseală, căpitanul mai întorcea privirea când era vorba de lucruri ca marijuana şi jocuri video – şi, când fuma, spunea glume stupide, după care se dau în vânt de obicei puştii de nouă ani. Benjamin nu fuma niciodată, însă avea grijă să fie prin preajmă când o făcea Gavin şi râdea de se prăpădea, în vreme ce camarazii lor mormăiau în barbă.

Stewardesa de la clasa întâi trece pe lângă el şi îi zâmbeşte. Boom chicka boom{9}. Benjamin aude atât de limpede cântecul, de parcă tipa ar avea un difuzor pe fiecare şold. În cartierul lui, s-ar ţine după ea un şir de bărbaţi dansând pe ritmul acestei melodii.

Se uită în jur la rândurile de civili, cu cămăşile scoase din pantaloni, cu burţile lor de bere şi cu flecăreala fără miez. Stewardesa e îngrijită, stăpână pe sine şi poartă uniformă, ceea ce el apreciază. Aspectul dezordonat al tuturor celorlalţi şi haosul vieţilor lor civile îl ameţesc. Adună-te, ar vrea să-i spună bătrânei de lângă el şi tatălui şifonat din partea cealaltă a intervalului. Cât de greu e să-ţi bagi cămaşa în pantaloni, să-ţi îndrepţi spatele, să slăbeşti cinci kile?

Benjamin îşi încleştează fălcile. Nu-i făcut să stea nemişcat. Dacă ar putea măcar să ia o mică pauză ca să facă sprinturi ori flotări sau doar să meargă undeva, cu paşi repezi, simţind că are un scop. Îşi pipăie corpul, verificând dacă punga e la locul ei, dacă este cuprins încă în propriul trup.

În seara aceea, când John şi Lacey merg la etaj, Edward poate, în sfârşit, să-şi dea frâu liber – tristeţii, golului sufletesc – în sufrageria pustie. Nu e obosit; se simte îngrozitor şi la fel de treaz cum era şi cu zece ore înainte. Probabil că îmi lipsesc hormoni, îşi zice. Ceva legat de cuvântul „endocrin”. E un ciclu în care funcţionează oamenii normali: se trezesc când se luminează. Îşi freacă ochii, li se face foame, mănâncă cereale, îşi văd de treburi, apoi, la asfinţit, încep să se domolească. Mănâncă din nou, se uită la televizor, cască şi se bagă în pat.

Edward