şade la mijlocul canapelei, extrem de încordat şi împresurat de umbre. Aude chiuveta curgând la etaj şi apa trasă la toaletă; John se pregăteşte de culcare. Edward şi-a spus că n-o să mai facă asta, şi totuşi se ridică, pleacă din casă şi străbate şontâcăind peluza.

Când Besa deschide uşa, el zice:

— Îmi pare rău.

— Prostii, zice Besa. Va trebui doar să-ţi găsim ceva mai confortabil decât fotoliul, îl conduce în sus pe scări.

De data asta, Shay poartă un tricou şi pantaloni de trening. Are părul prins într-o coadă de cal. Dă din cap când îl vede.

— M-am gândit la tine azi în tabără, zice. Mă bucur că ai venit.

— Zău?

Vocea i se frânge de uşurare. Asta înseamnă că n-o să-l alunge.

Besa a dispărut: sunt singuri în camera luminată de veioză. Edward se adânceşte în fotoliu. Îşi reazemă cu grijă cârjele de biblioteca de lângă el.

— Nu ştiu de ce n-am făcut-o mai devreme.

Shay e în genunchi pe pat. Pare entuziasmată. Edward identifică această emoţie ca şi cum ar da răspunsul la un test. Ăsta e un nor nimbus. Ăsta e pancreasul. Ăsta e entuziasmul. Se pipăie pe dinăuntru şi atinge cele patru colţuri ale apatiei sale.

— Ai citit Harry Potter, nu?

El încuviinţează. Jordan a primit de ziua lui seria de volume şi apoi i-a venit ideea să o împrumute şi de la bibliotecă, aşa încât fratele lui să poată citi cărţile în acelaşi timp cu el. Au petrecut ore în şir, săptămâni în şir, tolăniţi pe paturile lor suprapuse, parcurgând carte după carte. Jordan striga de pe patul de sus: Sfinte Sisoie, Eddie, ai ajuns deja la pagina 202? Au dezbătut pe larg dacă Severus Plesneală era sau nu un om rău. Odată, după ce au împărţit aproape un litru de suc de mere la masa din bucătărie, s-au înfierbântat aşa de tare – Jordan susţinea că Plesneală este cheia, chiar sursa, tuturor lucrurilor malefice din seria de cărţi, Eddie spunea că este, în esenţă, bun – încât tatăl lor i-a trimis în părţi opuse ale apartamentului până se potolesc. „Gata cu zahărul!” a strigat Bruce. „Şi ce naiba e o plesneală?”

Shay saltă un pic pe saltea şi îl cercetează cu luare-aminte pe Edward. Privirea ei îl stinghereşte.

— O să te las cu gura căscată, zice. Eşti gata?

Prăpastia se cască tot mai adânc înăuntrul lui şi simte în gură gustul sleirii.

— Aşa cred…

— Eşti întocmai ca Harry Potter.

El o priveşte, neştiind ce să spună.

— Bine, ascultă aici. În copilărie, Harry a supravieţuit unui atac cumplit, căruia nimeni altcineva nu i-ar fi făcut faţă, aşa-i?

Edward îşi dă seama că se aşteptă un răspuns de la el.

— Aşa-i.

— Voldemort i-a omorât pe părinţii lui Harry, dar n-a putut să-l omoare pe el, cu toate că nu era decât un bebeluş. Nimeni n-a priceput cum a fost cu putinţă. Şi faptul că a supravieţuit i-a speriat pe mulţi – i-a făcut să se piardă cu firea, explică Shay şi clipeşte îndărătul ochelarilor. Am auzit la televizor un doctor spunând că au fost zero la sută şanse de supravieţuire în urma prăbuşirii avionului în care ai fost tu.

Edward înghite în sec. Ca un elev silitor, îi urmăreşte firul gândirii. Voldemort egal prăbuşirea avionului. Părinţi morţi egal părinţi morţi. Harry egal el însuşi.

— Unchiul zice că, din câte se crede, am supravieţuit datorită locului în care se afla scaunul meu în relaţie cu fuzelajul şi pentru că a fost proiectat afară din epavă…

Shay clatină din cap.

Edward se uită ţintă la ea: ochelarii, gropiţa, expresia hotărâtă.

— Ai vreo cicatrice de la răni?

Are. Una groaznică, pe mijlocul tibiei drepte. Îşi suflecă cracul pantalonilor. Urma e zimţată, trandafirie şi umflată.

— E dezgustătoare, zice Shay, părând încântată. Aşadar, ai şi o cicatrice ca Harry Potter. Şi ai fost luat în grijă de unchii tăi. De asemenea, îţi aminteşti că mătuşa Petunia era geloasă pentru că sora ei era vrăjitoare? Lacey era super geloasă pe mama ta. Mama mă trimitea să stau cu Lacey când a fost la pat, anul trecut, şi se lăuda cu succesele mamei tale, dar cu o voce tristă.

În spatele lui Edward e o fereastră întunecată, şi el simte tăcerea de pe peluză şi de pe străzi. Maşinile care trec se furişează, de parcă s-ar teme că ar putea să lovească un copil sau un cerb. Îi e un pic greaţă când se gândeşte la vorbele ei. Sau poate că entuziasmul ei îi provoacă un rău de mare, ca şi cum ar fi păşit pe o corabie care se leagănă. Oricum ar fi, ştie că n-o să poată mânca mâine-dimineaţă.

— Probabil că ai puteri speciale. Trebuie să ai magie ca să supravieţuieşti acelei prăbuşiri.

— Nu, zice Edward fără şovăială.

— Nici Harry n-a ştiut că are puteri speciale, zice Shay. Până să descopere, a locuit timp de unsprezece ani într-o debara sub scara din casa familiei Dursley.

Se uită la ceasul de pe noptieră.

— Peste trei minute trebuie să mă culc ca să dorm opt ore. Şi am nevoie de opt ore. Tu dormi aici sau te duci acasă?

— Aici, zice Edward. Dacă e în ordine.

Lumina se stinge înainte să apuce să termine propoziţia.

Psihoterapeutul lui Edward, doctorul Mike, e un tip slăbănog. Poartă o şapcă de baseball şi are pe birou un ceas împodobit cu floricele de aur şi argint. Când conversaţia nu se leagă, Edward se uită la limbile ceasului. Ceasul pare să funcţioneze după propriul sistem de măsură. E a cincea vizită la cabinet, şi ceasul încremeneşte momente întregi, după care face un salt înainte, ca să prindă din urmă realitatea înconjurătoare.

— Ceva noutăţi? zice doctorul Mike.

— Nu, răspunde Edward. Mă rog, mătuşa şi unchiul sunt necăjiţi din pricină că slăbesc.

— Pe tine te supără asta?

Edward ridică din umeri.

— Nu?

Nu-i plac şedinţele astea. Doctorul pare un tip destul de cumsecade, însă treaba lui e să sape în creierul lui Edward, iar treaba lui Edward e să se