Când tăcerea se prelungeşte prea mult, zice:

— Ştiu că trebuie să mănânc.

Doctorul Mike mută un pix dintr-o parte a biroului în cealaltă.

— Nevasta mea e însărcinată, şi medicul i-a spus că, din punct de vedere fiziologic şi medical, sunt trei feluri de oameni: bărbaţi, femei şi femei gravide. Cred că aceeaşi idee ţi se aplică şi ţie, Edward. Există adulţi, copii şi tu. Nu te mai simţi copil, nu-i aşa?

Edward încuviinţează din cap.

— Însă nu vei fi nici adult încă mulţi ani de aici încolo. Eşti altceva, şi trebuie să ne dăm seama ce eşti, ca să ne dăm seama cum să te ajutăm. Nevasta mea are nevoie de un supliment de acid folic, de mai mult somn, plus că are în corp un volum mai mare de sânge decât avea înainte să rămână însărcinată. Tu simţi un păcănit în cap, nu-ţi place mâncarea şi ai găsit o cale să-ţi amorţeşti creierul ca să te protejezi.

— Vecina crede că sunt înzestrat cu puteri magice. Crede că sunt ca Harry Potter.

Doctorul Mike îşi atinge cozorocul şepcii, un gest despre care Edward îşi aminteşte că e un semnal în baseball, să aluneci, să fugi la altă bază sau să plachezi un jucător. Nu-şi aminteşte ce înseamnă semnalul şi se panichează pentru o clipă, de parcă ar fi pe cale să-şi dezamăgească întreaga echipă.

— Asta e interesant.

Edward regretă pe dată că a împărtăşit vorbele lui Shay. Noua lui prietenă – presupune că Shay e o prietenă; doarme în camera ei în fiecare noapte, cum altfel ar putea să-i zică? – n-ar fi de acord. Ideea suna ridicol, iar Shay nu e câtuşi de puţin ridicolă.

Îşi foloseşte toată energia rămasă încercând să schimbe subiectul.

— De ce are nevasta dumneavoastră mai mult sânge în corp?

Doctorul Mike îl priveşte pe sub cozoroc.

— Tu de ce nu poţi suferi textura bananelor, cu toate că înainte îţi plăceau?

— Nu ştiu.

— Exact.

Edward se întreabă dacă doctorul Mike n-are cumva o chelie neobişnuită în creştet – sub şapcă, pe la tâmple, se iţeşte părul – sau poate o cicatrice cumplită pe care e nevoit s-o acopere. Se gândeşte dacă ar fi nepoliticos să-l întrebe.

— Ar trebui să vă spun eu ce sunt? întreabă Edward.

— Nu, zice doctorul Mike. O să ne dăm seama împreună.

La lăsarea nopţii, Edward se întunecă odată cu cerul. Apatia devine o mantie, aşa că nu are nicio reacţie şi niciun simţ al responsabilităţii, atunci când şontâcăie afară pe uşă, coboară treptele, străbate peluza şi o ia în sus pe scările vecinilor.

Besa deschide uşa, dar de această dată nu se dă la o parte ca să-l lase să intre.

Edward se uită în sus la ea. Besa e scundă, cu şolduri late şi sprâncene negre, groase. Lucrează de acasă, traducând romane din spaniolă în engleză. Porecla pe care i-a dat-o John lui Besa este Spitfire{10}. I-a spus lui Edward că soţul ei a plecat când Shay abia învăţa să meargă. A plecat? a întrebat Edward.

S-a mutat de acolo, a zis John. Nu mai face parte din familia lor.

Asta l-a făcut pe Edward să se gândească la toate felurile de a pleca: pe uşi, pe ferestre, cu maşina, cu bicicleta, cu trenul, cu vaporul, cu avionul. Să pleci e cu totul altceva decât ceea ce a făcut familia lui. Să pleci este o alegere.

— Edward, mi amor.

El se uită la Besa, mijind ochii.

— Da?

— Vreau să ştii că mă bucur că o placi pe Shay. N-a avut niciodată cu adevărat prieteni. Politeţea o plictiseşte, ca şi pe mine. Încerc s-o fac să spună lucrurile pe care se presupune că trebuie să le spună o fată, dar… zice ea şi oftează. Nu o fac cu convingere. Niciodată nu i-au plăcut păpuşile. Întotdeauna ajunge să insulte pe cineva. Înainte, se încăiera tot timpul cu alte fete. Probabil că am lăsat-o cu nasul în cărţi mai mult decât trebuia. A fost singuratică.

— Mie îmi place, spune Edward.

Cu toate că plăcerea n-are nimic de-a face cu asta. Shay e pentru el precum oxigenul. Lui nu-i place oxigenul; are nevoie de el.

Besa se trage într-o parte.

— Voiam să mă asigur că nu ne eşti recunoscător nouă. Eşti deja o binecuvântare. Am ştiut din prima zi că o s-o ajuţi pe mătuşa ta. Biata Lacey se îmbolnăvea singură tot încercând să aibă un copil. Acum are pe cineva de care să se îngrijească.

Edward aproape că scutură din cap, neagă, dar apoi nu se mai osteneşte. Simte că venirea lui nu a ajutat-o cu nimic pe mătuşă, ba din contră; sosirea lui a întrerupt-o pe Lacey, care acum se luptă alături de el. Uneori, mătuşa e pământie la faţă, iar el o înţelege pentru că aşa se simte şi el, şi uneori vede, la fel de clar ca un fulger care ar străbate încăperea, că e furioasă pe John. Alteori se agaţă de soţul ei când vine acasă de la muncă, aşa cum ar face un copilaş cu părintele său. În sufletul lui Edward e haos, aşa că o recunoaşte pe Lacey. Şi recunoaşte că el e o parte din haosul ei.

Îşi imaginează camera copiilor, cu cărţile de copii şi balansoarul. În prima zi când a intrat în acea încăpere, a tresărit şi s-a dat instinctiv înapoi. A vrut să plece imediat, ştiind cumva că acei patru pereţi n-ar putea cuprinde şi mâhnirea lui Lacey, şi pe a lui. Copiii nenăscuţi şi părinţii care nu mai trăiesc. O urmează pe Besa sus pe scări, cu impresia că e urmărit de mai multe fantome decât poate socoti el.

Dimineaţa sa începe pe canapea, cu o farfurie care include acum şi biscuiţi săraţi. John i-a adăugat într-o după-amiază, şi de atunci au devenit cel mai acceptabil aliment. Sare, cu