un strat friabil de biscuit. Necesită o minimă masticaţie. După prima farfurie de dimineaţă, el şi Lacey pleacă la programare la fizioterapie. Între programări, mătuşa urcă şi coboară scările cu coşuri de rufe. Îi dă a doua farfurie la prânz şi apoi şade lângă el să se uite la unul dintre serialele de după-amiază. Povestea se desfăşoară la un spital, şi Lacey îi spune că, în adolescenţă, ea şi mama lui se uitau zilnic la serialul ăsta.

— Deci, v-aţi uitat toată viaţa la actorii ăştia? zice Edward, uluit.

— Cu întreruperi. Mama ta era îndrăgostită până peste urechi de Luke.

Lacey arată spre un bărbat chel, cu un aer obosit, care are un singur cercel în ureche. Iubirea vieţii lui, Laura, care în flashbackuri e frumoasă şi plină de viaţă, acum e tristă şi dolofană.

— Nu-i cea mai bună reclamă la trecerea timpului, zice mătuşa.

Acţiunea serialului avansează lent şi multe scene din urmă se repetă, dar lui Edward îi pare a fi ritmul potrivit. Personajele îşi rezumă problemele şi apoi bâjbâie după soluţii. Cele mai multe dintre scene se petrec fie în saloane, fie, din nu se ştie ce motiv, la debarcaderul oraşului. Edward şi Lacey privesc în tăcere, cu o seriozitate care l-ar fi amuzat pe Edward înainte, când era un băiat normal.

Când John se întoarce de la lucru, Edward pândeşte fulgerele trimise de mătuşa lui. John pare să aibă întotdeauna o expresie temătoare când intră în cameră, şi Edward îşi dă seama că asta o irită pe Lacey chiar şi în zilele ei cele mai bune. După cină, Lacey se duce la etaj şi e rândul lui John să şadă lângă Edward. Tastează pe tabletă sau pe calculator. Rareori se întâmplă să nu aibă în faţă un ecran.

Edward are în poală altă farfurie şi numără în minte, ca să măsoare timpii dintre înghiţituri, cum făcea când cânta la pian. E în stare să mănânce doar schimbând motivele. Pe vremuri, mânca pentru că îi era foame sau pentru că îi plăcea ceva anume. Acum mănâncă pentru a nu fi internat în spital şi pentru a nu-şi îngrijora mătuşa şi unchiul. Apucă de colţ un biscuit sărat, şi metronomul bate: unu şi doi şi trei şi patru.

E pe la jumătatea farfuriei când apatia se aşterne la loc, ca un cearşaf pe pat, şi deodată ştie că activitatea pe tabletă a unchiului are legătură cu zborul. Edward se uită pieziş, dar, ca de obicei, John ţine ecranul întors în partea cealaltă.

— Ce faci acolo? îl întreabă Edward.

Mişcările lui John sunt de obicei lente; în cea mai mare parte a timpului pare să nu fie decât pe jumătate atent. Însă aceasta este o întrebare directă de la nepotul său, care abia dacă deschide gura şi care, de când s-a trezit pe patul de spital din Colorado, aproape că nu i-a pus nicio întrebare care să nu fie legată de supravieţuire. John îşi îndreaptă spatele şi asta îl dezechilibrează. Ca urmare, tableta îi scapă din mâini şi ajunge pe podea.

John scoate un icnet puternic şi plonjează după ea.

Ceva din zgomotul acela exagerat i se pare amuzant lui Edward. Îl stârneşte şi izbucneşte în râs.

John rămâne în patru labe pe podea, nemişcat.

Edward îngheaţă şi el. Râsul piere sub duşul rece al vinovăţiei, ruşinii şi confuziei. Împinge farfuria deoparte. Caută în minte cearşaful şi îl trage la loc, strângându-l bine.

John e tot pe podea; acum se aşază.

— De cele mai multe ori, folosesc iPad-ul pentru munca mea, zice el.

— Ah.

— Edward, zice John. E în ordine să râzi. E chiar bine. Trebuie să faci din nou toate lucrurile omeneşti normale.

Pe Edward îl doare tot corpul. Aproape că îi spune lui John ce i-a zis psihoterapeutul, că e un alt soi de om. Nu e un băiat. E un pachet de celule, doi globi oculari şi un picior paradit.

— Am pus pe mine un kil, zice, şi e surprins de nota de triumf din vocea sa.

Există şi o rutină de seară. Edward se înfiinţează în camera lui Shay pe la nouă şi îşi petrece prima oră aşezat în fotoliul de la fereastră. La zece se duc pe rând la baie să se spele pe dinţi, apoi el desface pe podeaua din camera ei un sac de dormit bleumarin. Pe la zece şi un sfert, Shay stinge veioza.

— Cum a fost în tabără?

El e în fotoliu, cu piciorul vătămat întins în faţă, ţeapăn ca o scândură.

— E o tâmpenie. Eşti aşa de norocos că nu trebuie să mergi.

— Nu pot să merg. Nu sunt tocmai bun de alergat pe teren.

Ea ridică privirea din carneţelul pe care-l ţine în poală.

— Şi dacă ai fi sănătos mie la sută, tot te-ar lăsa să faci tot ce pofteşti. Dacă i-ai cere în clipa asta mamei mele cheile de la maşină, probabil că ţi le-ar da.

— Ba nu mi le-ar da.

— Vrei să vezi?

El încearcă să-şi închipuie cum ar fi să-i ceara asta lui Besa. Dă din cap că nu.

Shay pare dezamăgită.

— Ei bine, ce vreau să zic e că regulile pentru copiii obişnuiţi nu ţi se aplică şi ţie. Lucru pentru care ar trebui să fii recunoscător, căci cele mai multe dintre regulile pentru copii sunt complet idioate şi n-au alt rol decât să-i facă pe adulţi să simtă că ne pot controla. Consiliera mea din tabără nici măcar nu mă lasă să citesc în timpul prânzului. Zice că-i din cauză că cititul e antisocial, dar eu cred că-i din cauză că ea e, de fapt, Joseph Goebbels.

— Cine-i ăla?

— Nazist. A ars cărţi.

Shay îşi îndreaptă iarăşi atenţia asupra carneţelului şi scrie câteva rânduri.

Edward o vede în fiecare seară scriind în carneţel. Bănuieşte că face însemnări despre el şi posibilele lui puteri magice, dar se teme să întrebe dacă are dreptate. Îşi cercetează piciorul vătămat şi aşteaptă să se termine scrijelitul pe hârtie. A întrebat-o despre tabără pentru că ştie că e genul de întrebare