pe care oamenii şi-o adresează unul altuia. Cum ţi-ai petrecut ziua? Cum te simţi? Însă întrebarea a sunat stupid, iar ea a părut iritată când i-a răspuns, şi simte cum, dincolo de asta, se desfăşoară o altă conversaţie ciudată, într-o limbă pe care n-o prea pricepe. E ceva despre magie, vârsta lor, faptul că ea nu are prieteni, curba emoţiilor lor, prăbuşirea avionului şi orice o fi scriind ea acolo.

Când scrijelitul încetează, ea zice:

— Văd toate privirile tale sceptice.

— Poftim? răspunde el, încercând să pară nevinovat.

— Nu-şi au rostul. Realitatea e că sunt în stare să văd lucruri pe care adulţii nu le văd. Ceea ce înseamnă că o să fiu în stare să văd ce e în sufletul tău înaintea oricui altcuiva.

Aerul din cameră se comprimă, ca şi cum electricitatea conversaţiei secrete şi a celei reale s-ar fi aliniat pentru o clipă.

Adevăratul Edward – nu cel care încearcă întotdeauna să ofere replica „potrivită” – zice:

— O să fii dezamăgită când se va dovedi că sunt doar un copil normal.

— E prea târziu pentru asta, zice ea. N-o să fii niciodată un copil normal.

Pare adevărat, şi el simte un freamăt de uşurare.

— Nici eu nu-s normală, zice ea, răspunzând, parcă, la o întrebare pe care el n-a pus-o.

— Grozav, zice el, şi entuziasmul din propria voce îl face să roşească.

Ea îşi îndreaptă din nou atenţia asupra carneţelului, iar Edward îşi dă seama că respiră mai uşor. Pieptul parcă i s-a desferecat. Când ceasul bate ora zece, îşi ia cârjele şi se duce la baie.

Sunt deja în pat şi, respectiv, în sacul de dormit, când Shay îi zice:

— Mă întreb cât te vor mai lăsa să dormi aici. Am auzit-o la băcănie pe o cucoană întrebând-o pe mama. Îi face pe adulţi să se simtă stingheriţi, pentru că nu suntem nici cu totul copii, nici cu totul adolescenţi. S-ar putea să încerce curând să-i pună capăt. Vor vrea ca toată lumea să revină la un comportament – schiţează nişte ghilimele în aer – „acceptabil”.

Edward se holbează la ea.

— De unde ştie lumea din oraş unde dorm eu?

— Bârfă. Osmoză. Naiba ştie.

Probabil că observă expresia lui, pentru că spune:

— A, nu-ţi face griji. Poţi să dormi aici cât de mult timp pofteşti. O să-i alung eu. Mă pricep la asta. Pot să fiu foarte enervantă.

Un plic uriaş soseşte prin poştă. Are cel puţin cinci centimetri grosime. Lacey se duce cu el la canapeaua din sufragerie şi se aşază lângă Edward. Rupe învelişul, şi hârtia cade greoi pe podea. Scoate un dosar albastru, stufos.

— Ce-i asta? întreabă Edward, în timp ce citeşte titlul de pe copertă: Efectele personale ale pasagerilor zborului #2977.

— Vai de mine, zice Lacey.

E o scrisoare explicativă. În ea se spune că, dacă vor identifica obiecte aparţinând familiei Adler, acestea le vor fi trimise.

Lacey deschide dosarul la mijloc, unde se află fotografia unei brăţări de aur cu pandantive, iar dedesubt se poate citi o descriere. Se vede un pandantiv cu Turnul Eiffel şi altul de forma unui ursuleţ de pluş.

— Nu înţeleg, zice Edward. Aceste obiecte au supravieţuit prăbuşirii? Atât de multe?

Lacey încuviinţează din cap.

— Nu s-au topit? N-au explodat?

Ea bate cu degetul în dosar.

— Vrei să-l răsfoieşti?

Edward începe să audă păcănitul în urechi, ca un răpăit de tobă.

— Nu, mulţumesc. Nu acum.

Mai târziu, îi aude pe mătuşa şi pe unchiul certându-se în bucătărie. John e furios că ea a deschis dosarul în faţa lui.

— Sfinte, zice John. Treaba noastră e să-l protejăm. Nu vezi ce deprimat e? Doctorul Mike zice că trebuie să fim foarte, foarte atenţi.

Vocea lui Lacey se ascute.

— Nu vreau să-l mint. Cred că ar trebui să vadă informaţiile, ca să poată să înţeleagă singur.

Părinţii lui Edward se certau tot timpul, dar cearta dintre unchiul şi mătuşa lui sună diferit, mai trist şi mai disperat, ca şi cum John şi Lacey ar fi pe panta unui munte, nepregătiţi fizic şi neechipaţi corespunzător. Par foarte conştienţi că unul dintre ei sau amândoi ar putea în orice clipă să se dezechilibreze şi să cadă.

— Edward nu e pregătit să înţeleagă nimic, zice unchiul. E prea devreme.

— Sigur că nu e pregătit. Nimeni nu e pregătit vreodată pentru ceva atât de dificil.

Tonul vocii lui John scade, ca şi cum ar face un efort să schimbe natura discuţiei.

— Lace, linişteşte-te. O pauză, apoi: Nu-mi mai zici niciodată Ursule.

Însă Lacey pare că nu poate, sau nu vrea, să schimbe macazul. Ba pare chiar mai furioasă.

— N-am nevoie să mi se arunce în obraz că nu fac ce trebuie. Nu ştiu nimic despre copii, şi cred că el simte asta. Nici măcar nu vrea să doarmă aici.

— Trebuie doar să fii mai atentă când eşti cu el. Pentru numele lui Dumnezeu, de aceea am decuplat telefonul.

Asta îl şochează pe Edward, care îşi dă abia acum seama că, de la venire, n-a auzit niciodată telefonul sunând. Se întreabă ce apeluri evită unchiul şi mătuşa.

— Bărbatul ăla îngrozitor a trimis încă un e-mail ca să ne spună că au nevoie de probe ADN pentru identificarea cadavrelor, zice Lacey. Se presupune că ar trebui să-l sun pe dentistul lui Jane ca să cer probe.

Jane, îşi zice Edward. Şi de-abia atunci îşi dă seama că mătuşa şi-a pierdut sora, tot aşa cum şi-a pierdut şi el fratele. Jane, Jordan. Jane, Jordan.

— Trimite-mi mesajul. Îi răspund eu.

— E responsabilitatea mea. A fost sora mea.

Vocile nu se mai aud. Fie au părăsit încăperea, fie urechile lui Edward iau o decizie executivă să le blocheze.

Vara pulsează mai departe, confuză şi prea luminoasă pentru gustul lui Edward. Pentru picior şi problemele de greutate, merge la doctorul care îşi drege glasul, pentru emoţii, la doctorul Mike, iar ca să se asigure că îşi recapătă mobilitatea, se duce la un fizioterapeut.

Lui Edward îi trece prin cap că nimeni în viaţă nu