ştie sau nu-şi aminteşte cum era mersul lui de dinainte de accident. Nici măcar el. Şi-l aminteşte însă pe al lui Jordan. Pasul fratelui său a fost întotdeauna deosebit: lung şi săltat. Gravitaţia părea să aibă mai puţină stăpânire asupra lui decât asupra altor oameni; Edward îşi aminteşte cum mergea pe stradă cu Jordan şi vorbea cu el, iar, la jumătatea propoziţiei, se trezea că Jordan era în aer. El nu merge, saltă, a remarcat odată mama.

Edward îşi îndoaie genunchii şi saltă.

— Hei, tigrule, zice fizioterapeutul. Ce-a fost asta? Aş vrea să te concentrezi pe mişcarea în faţă, te rog. Fără sărituri.

După-amiezile, tema pentru acasă la fizioterapie este să meargă până în capătul străzii şi înapoi. În primele zile, Lacey a mers cu el, dar acum aşteaptă pe treptele de la intrare, pentru că terapeutul a zis că Edward trebuie să-şi regăsească singur echilibrul. Un grup mic de oameni s-a strâns pe trotuarul de vizavi. Câţiva adolescenţi, o călugăriţă, mai mulţi bătrâni şi bătrâne. Par să aştepte o paradă.

Edward ştie că el constituie parada. Nu îşi dă seama dacă oamenii vorbesc între ei, pentru că nu-i aude. Nu îşi dă seama dacă fac semne cu mâinile, pentru că nu-i vede. Nu se uită deloc spre ei; se concentrează pe împingerea în faţă a unei cârje, un pas, apoi încă unul. Păcănitul îi răsună în ureche, un metronom numără, şi aude ceasurile ticăind înainte, în fiecare casă pe lângă care trece.

Cea mai nereuşită paradă din lume, îşi zice.

 

Într-o seară, Edward se aşază din greşeală pe tableta lui John. E pe canapea, acoperită cu o pătură. Edward o scoate şi îşi vede chipul oglindit în ecranul negru. Unchiul e la o şedinţă, iar mătuşa e în pat. Chipul său arată mai bătrân şi mai autentic, ca şi cum această oglindă întunecată ar reflecta cenuşiul din el. Faţa care se uită la Edward ar putea fi cea a personajului negativ dintr-un film: serioasă, aproape maliţioasă.

Părinţii nu le-au dat voie lui sau lui Jordan să aibă telefoane mobile – băieţii aveau pagere, aşa încât Bruce şi Jane să poată da de ei în caz de urgenţă. Însă amândoi părinţii aveau tablete, şi îi lăsau pe băieţi să le folosească pentru jocuri educative.

Edward apasă pe butonul de pornire.

Pe ecran apare o fereastră unde trebuie introdus un cod din patru cifre.

Chiar o să fac asta? îşi zice, sincer curios. Da.

Încearcă să abordeze sarcina aşa cum ar fi făcut-o tatăl său. El vorbea cu atâta afecţiune despre numere – ca şi cum ar fi fost o adunătură de personaje pitoreşti adunate la barul din colţ – încât, atunci când Edward îşi umple creierul cu cifre, îl simte ca pe un spaţiu cald. În vreme ce se întreabă care ar putea fi cifrele posibile, simte că foloseşte ADN-ul comun cu cel al tatălui său.

Tastează anul naşterii lui Lacey: 1974. Ecranul îşi manifestă refuzul. Încearcă apoi anul naşterii lui John: 1972. Nu. Mai rămâne o încercare înainte ca tableta să se blocheze şi să-i trimită lui John un e-mail, verificând dacă el era într-adevăr cel care întâmpina dificultăţi cu propriul dispozitiv.

Edward pune tableta jos. O priveşte timp de un minut. Cifrele nu sunt niciodată întâmplătoare, zicea tatăl său. Le plac tiparele şi sensul.

Edward ia din nou tableta şi tastează numărul zborului: 2977.

Ecranul se luminează.

Edward simte cum creşte în el un val de frică, ceea ce-l face să se ridice de pe canapea. Pleacă din casă, îşi croieşte drum prin noaptea înăbuşitoare, urcă treptele casei lui Shay şi ajunge în dreptul dormitorului ei. Când intră zgomotos în cameră, o găseşte la birou, îi dă tableta ca şi cum ar fi o grenadă cu cuiul scos.

Ea o primeşte cu un aer grav, aşa cum se cuvine. Edward se apleacă peste umărul ei şi tastează codul.

Amândoi văd cum apare pagina de start. În colţul din dreapta jos e un cerc roşu sub care scrie Arborele avionului.

Ea îl priveşte, iar el încuviinţează din cap. Ea dă clic pe simbol şi apare o listă de linkuri:

 

rudele victimelor

edward twitter

edward facebook

edward google alerts

note

 

— De unde ai asta? îl întreabă ea încet.

— E a lui John.

— Uite ce-i, zice, iar gropiţa din obraz i se adânceşte când se încruntă. Pot să deschid una dintre paginile astea, să citesc şi să-ţi spun ce e acolo. Nu trebuie să te uiţi tu. Eu n-aş vrea s-o fac, în locul tău.

Edward traversează încăperea şi se aşază pe patul ei. În toate vizitele sale aici, nu s-a mai aşezat pe saltea. E moale şi scârţâie un pic sub greutatea lui. Ar vrea să se culce, să închidă ochii şi să doarmă. Însă somnul, chiar şi în această încăpere, e greu de obţinut. Edward îşi petrece fiecare noapte tinzând spre inconştienţă, ca şi cum ar înota spre stâncă din mijlocul unui râu, în vreme ce un curent aprig îl trage departe. Vârfurile degetelor sale ating uneori stânca, şi izbuteşte să aţipească. Niciodată însă nu are parte de o noapte întreagă de odihnă.

— Sunt informaţii despre Jordan? întreabă el, cu glasul abia şoptit.

O vede pe Shay doar din profil. Ea tastează pe ecran.

— John a creat PDF-uri cu linkuri, zice. E o pagină de Facebook despre Jordan, creată după accident. De două fete, se pare. Nu cred că îl cunoşteau. E o fotografie.

— Vreau s-o văd.

Ea ridică tableta. Fotografia îl înfăţişează pe Jordan, zâmbind larg, în geaca lui de un portocaliu aprins. E în faţa magazinului alimentar de lângă casă. Aproape fiecare fir de păr îi este zburlit.

— Eu am făcut poza, zice Edward.

Shay lasă jos tableta.

— E menţionat în lista celor care au murit în avion şi se precizează că e fratele tău, zice ea. Online şi în articolele din presă despre accident. Asta-i tot.

Shay trage brusc aer în piept.

— Ce e? zice Edward, şi un fior neverosimil de speranţă îi traversează pieptul.

— Tocmai