— Bine.

Nu ştie ce altceva să spună.

— Jordan nu are decât patruzeci şi trei de mii de rezultate.

— Închide-o, zice Edward. Te rog.

Ea opreşte tableta, iar el îi este recunoscător pentru reacţia imediată. Ştie că erau oameni în faţa casei care-l urmăreau; nu-i dăduse prin cap că poate fi la fel şi în mediul online, pe fiecare telefon, tabletă şi calculator.

El şi Shay se pregătesc de culcare, ducându-se pe rând la baie. Periuţa de dinţi verde a lui Edward stă într-un pahar, lângă periuţa ei albastră, lăsată pe marginea chiuvetei.

Când iese din baie, ea a întins deja pe podea sacul de dormit bleumarin. Edward se ghemuieşte pe el, având grijă de piciorul vătămat.

— Va trebui să mă trezesc devreme, îi zice. Să pun iPad-ul la loc înainte să observe John.

— S-ar supăra dacă ar şti?

Edward se gândeşte.

— Nu cred.

— Crezi că pe el şi pe Lacey îi deranjează că dormi aici?

— Pe Lacey, da, răspunde el, fără să se gândească.

Shay dă din cap şi îşi scoate ochelarii, ceea ce îi schimbă complet expresia feţei – acum, e confuză şi vulnerabilă. E singurul moment al zilei în care nu pare încrezătoare în sine, şi e un moment pe care Edward îl aşteaptă în fiecare seară. Înainte ca ea să stingă lumina, el o întreabă:

— Unde e tatăl tău?

Shay întinde mâna după ochelari, apoi o lasă să-i cadă şi îi aruncă o privire lui Edward. E clar că nu vede nimic mai mult decât o siluetă înceţoşată şi o amestecătură de culori.

— Tatăl meu, începe ea, şi cele două vorbe sună stângaci în gura ei. Şi-a luat zborul când aveam doi ani. N-am mai primit nicio veste de la el. Mama crede că are o nouă familie, pe undeva prin Vest.

Colorado, îşi zice Edward, pentru că acum acesta este pentru el Vestul. Pereţii albi ai spitalului, doamna cu cârjele, senzaţia că înoată, care a prins contur în mintea lui. Poate că tatăl lui Shay a văzut avionul căzând din cer. Şi-a luat zborul, a zis Shay, în vreme ce familia lui Edward se prăbuşea pe pământ.

— Dacă nu ne-a vrut, nici eu nu-l vreau pe el, zice Shay.

— Trebuie să fie nebun, zice Edward. Să vă lase pe voi.

— Mama zice că n-a luat-o de nevastă decât ca să-i facă în ciudă mamei lui, care nu a fost de acord ca el să se însoare cu o mexicancă.

Edward priveşte faţa înnegurată a lui Shay, sperând să audă mai multe vorbe, explicaţii, răspunsuri – ceva care să umple craterele tot mai numeroase din care este alcătuit. Însă Shay stinge veioza, iar el rămâne singur în întuneric şi tăcere.

Timpul petrecut în aer are o anumită monotonie. Calitatea şi temperatura aerului constante, o colecţie limitată de sunete, o gamă restrânsă de mişcări ale călătorilor. Unora le priesc de minune aceste restricţii şi se relaxează în timpul zborului aşa cum rareori o fac acasă. Şi-au închis telefoanele şi au băgat laptopurile în valize; se bucură că nimeni nu poate da de ei şi citesc romane sau chicotesc la serialele de comedie de pe ecranul montat pe spătarul scaunului din faţa lor. Însă unii indivizi mânaţi de ambiţie, care nu pot concepe să ia o pauză, urăsc să fie deconectaţi de viaţa lor de la sol, şi se simt şi mai anxioşi.

Jane se strecoară pe lângă Mark. La clasa întâi este mai mult spaţiu pentru picioare, aşa că nu-i nevoie ca el să se ridice, dar ea simte că bărbatul ar trebui s-o facă, din politeţe. În situaţia de acum, ea trebuie să-şi plimbe fundul chiar prin faţa lui. Când ajunge pe interval, aruncă o privire înapoi şi vede că bărbatul priveşte concentrat la ecranul calculatorului. Bărbatul ăsta, care a intrat efectiv în călduri după stewardesă încă de când au urcat în avion, nici măcar n-a ridicat privirea.

Dumnezeule, îşi zice. Am atracţia sexuală a unui grepfrut.

Merge pe intervalul dintre scaune şi trece de perdeaua roşie care desparte clasa întâi de cea economică. Toate locurile sunt ocupate şi pasagerii de aici par să nu se simtă chiar în largul lor. Jane apasă rapid pe semnul ei din naştere. Se întreabă dacă e posibil să zbori la clasa întâi şi să nu te simţi vinovat. Oare vecinul ei de scaun se simte vinovat? Hotărăşte în sinea ei că probabil nu.

— Mamă! strigă Eddie, şi ochii ei urmăresc sunetul până la cei trei băieţi ai ei.

Unul cu părul alb şi doi cu cârlionţi bogaţi iţindu-se în toate părţile.

Îi face cu mâna lui Eddie şi, ca de fiecare dată când îl vede după o despărţire, şi-l aminteşte ca pe un bebeluş cu colici, plângând în braţele ei, suspinând în leagăn, săltat pe umerii lui Bruce. Copilul n-a dormit aproape deloc în primele două luni, şi asta a fost cea mai neagră perioadă din viaţa lui Jane. Hormonii îşi făceau de cap, pieptul îi curgea, iar ea dădea greş în fiecare minut din fiecare zi. Nu izbutea să-i ofere pruncului ei alinarea de care avea nevoie şi nu izbutea să fie mama pe care o ştiuse dintotdeauna Jordan. Băieţelul de trei ani se uita cu un amestec de spaimă şi tristeţe la cămaşa ei de noapte de lăuză şi la părul ei nepieptănat. Şi ea era extrem de conştientă că se dezamăgeşte pe sine – crezuse întotdeauna că poate să-i vină de hac cât ai zice peşte oricărei probleme, iar acum se dovedea că nu poate. Nu era femeia care se crezuse a fi, nici cea care plănuise să fie.

Până în acel punct, viaţa sa de adult avusese o traiectorie lină. Ea hotărâse ce voia şi obţinuse ce-şi propusese, de la povestirile publicate într-o revistă literară până la Bruce, de la postul bine plătit de scenarist al unei emisiuni de televiziune până la