primul ei fiu, pe care îl punea în marsupiu şi îl ducea cu ea de colo colo toată ziua. Acum stătea paralizată pe canapea, cu pete de lapte pe ea, incapabilă să doarmă, să se odihnească sau să gândească, din cauza planşetelor cu sughiţuri, imposibil de oprit, ale unui bebeluş. Dar când Eddie s-a oprit în cele din urmă din plâns, a devenit un prunc dulce, zâmbitor, care se târa de-a buşilea prin casă după fratele lui. Era mai dornic de îmbrăţişări decât fusese Jordan. Depresia i-a trecut definitiv când într-o dimineaţă s-a trezit din somn râzând, pentru că cel mic era cocoţat pe ea şi se năpustea spre obrajii ei, cu guriţa deschisă pentru pupici. Muah, muah, muah.

Jordan atrăgea mereu toate privirile. Ca frate mai mare, era mai rapid, mai puternic, primul în cele mai multe aspecte, însă Eddie şi Jordan funcţionau ca o echipă. Eddie era cel care îşi potolea fratele când se înfuria că ceva nu iese aşa cum vrea el. Eddie adora să cânte la pian, aşa că Jordan compunea pentru el. Eddie construia din piese Lego oraşe întregi, care se întindeau din bucătărie până la uşa apartamentului, garantând că părinţii aveau să tragă câte o înjurătură şi să-şi frece picioarele învineţite când se duceau la baie în toiul nopţii. Când a început obsesia pentru Lego, Jordan a împrumutat de la bibliotecă lucrări de arhitectură ca să-şi ajute fratele să plănuiască metropole şi mai complexe. Când Jordan a început să-l sfideze pe Bruce cu tot soiul de mărunţişuri, cum ar fi să se furişeze afară din apartament când ar fi trebuit să înveţe, sau să vină acasă de la muzeu cu cinci sau zece minute mai târziu decât fusese stabilit, Eddie i-a fost de fiecare dată complice. Când erau „prinşi” de portar sau chiar de Bruce, Eddie zicea întotdeauna, pe loc: „Îmi pare rău, tati”, cu cea mai dulce voce de băieţel, curmând pe loc mânia lui Bruce. Lui Jane îi plăcea să creadă că furia şi lacrimile de la începutul vieţii lui Eddie îl părăsiseră cu totul şi că de-acum avea să navigheze zâmbitor spre maturitate, în urma bărcii mai turbulente a lui Jordan.

— Ce fac băieţii? întreabă când ajunge în dreptul lor.

Trei capete se lasă pe spate ca să se uite la ea, toate cu aceeaşi expresie serioasă.

— Tu o să capeţi mâncare mult mai bună la clasa întâi, zice Jordan. Poţi să ne păstrezi nouă desertul?

— Evident.

Le zâmbeşte băieţilor. Îi este un pic teamă să se uite la Bruce. E greu de prezis cât o să-l ţină supărarea pentru că ea nu şi-a făcut lucrarea la timp, ca să poată sta împreună cu ei.

— Vreun extraterestru în scenariul tău până acum? întreabă Eddie.

— Nu.

— Submarine?

— Nu.

— Maimuţe mutante?

— Da. Din astea avem destule.

— Poate că mama voastră o să scrie o poveste de dragoste, zice Bruce.

Ăsta e felul lui de a apăsa pe semnul ei din naştere. De zece ani tot vrea să scrie scenariul unui film – o poveste liniştită, bazată pe dialog, care are loc într-o singură oră – însă tot amână proiectul în favoarea acestor adaptări bine plătite. Acum simte o împunsătură gândindu-se la acel film. Îşi imaginează eroii pe punctul de a se săruta pentru prima oară – un moment care nu va exista până nu îl scrie ea – şi scutură din cap. Bărbatul, cu braţele în jurul iubitei sale, întoarce capul şi se uită la Jane. Te rog, grăbeşte-te, spun ochii lui. Nu mai avem mult timp.

Difuzoarele de sus încep să bâzâie, şi o voce spune: „Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul. În următoarele douăzeci de minute vom trece printr-o mică furtună, aşa că s-ar putea să trecem prin nişte uşoare turbulenţe. Îi rugăm pe pasageri să se întoarcă la locurile lor până la oprirea semnalului luminos de menţinere a centurilor de siguranţă”.

Eddie îşi încrucişează braţele şi se răsuceşte spre hublou. Jane ştie, fără să vadă, că are, brusc, ochii în lacrimi. Mutarea a fost stresantă pentru toţi, iar el ar fi preferat să stea alături de mama sa în timpul zborului.

— Îmi pare rău, puiule, zice ea, către umerii lui înguşti. Mă întorc să vă văd peste câteva minute.

— Desertul, zice Jordan. Când vine prânzul, nu uita să păstrezi desertul.

Ea şi Jordan execută o strângere de mână elaborată, pe care au tot exersat-o; durează cinci secunde, şi o parte din ritual presupune păstrarea unui aer serios. Nu e permis zâmbetul. La final, el îi face semn cu capul, mulţumit. Ea răsuflă uşurată, ca de fiecare dată când se termină; strângerea de mână pare un test care îi permite să rămână în cercul lui intim. Problema este că e pusă la încercare iar şi iar, la intervale regulate, şi la primul pas greşit s-ar putea pomeni părăsită pe marginea şoselei.

În timp ce revine la locul ei, îi iese în cale femeia trupeşă, cu clopoţei cusuţi de tivul fustei. Amândouă trebuie să se întoarcă într-o parte, ca să treacă una pe lângă alta pe intervalul strâmt, şi n-au cum să nu se atingă. O clipă sunt nas în nas, apoi li se ating uşor umerii. Clopoţeii răsună mai jos de talie.

— Îmi place fusta ta, zice Jane.

Ştie că nu e cuvântul potrivit, dar nici nu-i sigură care ar putea fi. E stingherită de faptul că se pomeneşte roşind.

Femeia o măsoară cu privirea de sus până jos, îi cercetează jerseul încheiat până-n gât şi blugii, părul lung până la bărbie.

— Mulţumesc, zice. Te-am văzut cu băieţii tăi, acolo. Sunt adorabili.

Jane zâmbeşte.

— Cândva au fost adorabili. Acum nici nu ştiu cum mai sunt.

— Păi, mie îmi par adorabili.

— Mulţumesc din suflet.

E limpede că discuţia s-a încheiat, însă Jane ezită înainte să plece. În acea clipă de şovăire, ar vrea să spună mai mult, însă nu-i vine nimic potrivit în minte. Chiar şi când e legată cu centura de scaunul său, se simte de parcă ar sta încă pe fâşia aceea de covor portocaliu, căutându-şi cuvintele.