Benjamin se uită la cele două femei de pe interval. Sunt la vreo doi metri de el. Nu le aude cuvintele, dar vede cum se îmbujorează obrajii femeii cu copii. A auzit fără să vrea conversaţia ei cu tatăl cu părul alb şi cu cei doi băieţi din partea cealaltă a intervalului. Familiile tradiţionale, ca a lor – albi, cu mamă, tată şi doi copii –, îi par întotdeauna nişte exponate de muzeu. Când vorbesc, totul pare pus în scenă, ca şi cum ar da replicile din scenariul pe care-l primesc, la întemeiere, toate familiile fericite. A văzut că mezinului i s-au umplut ochii de lacrimi când mama a plecat, şi Benjamin nu s-a putut împiedica să nu gândească: Eşti pe bune? Nu face decât să se întoarcă la locul ei.

Cunoaşte statisticile, ştie că aceste familii există, însă rareori le-a văzut acolo de unde vine el. Şi în armată, cei mai mulţi dintre soldaţi proveneau din medii nu tocmai ideale. Nimeni nu spunea ce trai fericit avusese acasă; povestea lui Benjamin nu era grozavă, dar auzise şi mai rele. A avut o dată un sergent căruia îi plăcea să-şi întrebe oamenii: Cine a pus arma aia în mâna ta? Tu sau tăticul tău?

Cele două femei se despart, iar fusta doamnei filipineze zornăie când trece pe lângă el. Tatăl din partea cealaltă a intervalului pune mâna pe braţul fiului mai mare, şi băiatul râde. Benjamin încearcă să identifice ceea ce observă şi cuvântul care îi vine pe limbă este relaxare. Se simt relaxaţi unul cu altul. Niciunul nu este în stare de alertă; nici vorbă de prudenţă sau reţineri. Îşi dă seama că tatăl nu i-a bătut niciodată pe aceşti băieţi. Dacă violenţa este o piatră aruncată într-un iaz liniştit, Benjamin a ajuns să se priceapă să observe unduirile, şi aici nu este niciuna.

Gavin a crescut într-o familie la fel ca aceasta. De aceea se împrietenea aşa de uşor şi trântea glume puerile. Tatăl lui era dentist, probabil avea mâinile moi şi un zâmbet timid. Benjamin îşi imaginează o mamă drăguţă, din cele care coc fursecuri şi cumpără cele mai scumpe cauciucuri pentru autoturismul lor break. Nu se poate împiedica să nu se gândească: Mi-ar fi plăcut să-i cunosc.

Florida se uită după mama care se îndepărtează, cu o expresie obosită. Ar fi vrut s-o îmbrăţişeze sau cel puţin s-o bată uşor pe umăr. Doamna aceea strigă cu toată fiinţa după atingeri. E unul dintre oamenii aceia care trăiesc mult prea mult în mintea lor şi sunt prea implicaţi în planurile lor minuţioase. Florida l-a văzut pe soţul ei, un evreu inteligent, şi îşi închipuie că au parte constant de sex satisfăcător, dar nu pierd prea mult timp cu giugiulelile sau sărutările. Ea crede că oamenilor atât de etanşeizaţi le-ar fi adesea de folos un tratament de relaxare. Habar n-au cum să-şi depăşească inhibiţiile; trebuie să îi ajute altcineva. Dacă ar fi avut nişte ciuperci la ea, le-ar fi strecurat în geanta femeii.

Avionul se scutură o dată în vreme ce ea se aşază la loc.

— Ce mai faci, pisoiaş{11}? zice, gândind în acelaşi timp că acestei fete nu i-ar da niciun drog.

Linda e şi ea crispată, dar într-un mod haotic. Circuitele ei sunt încâlcite şi despicate, iar fluxul ei energetic e complet bulversat. Psihedelicele n-ar face decât să-i slăbească încleştarea în jurul normalităţii, şi după câteva secunde ar zbiera despuiată în mijlocul străzii.

Linda se întoarce dinspre hublou şi se uită cu ochi mari la Florida.

— Nu ştiu de ce îţi spun asta, zice. Dar n-am pe nimeni altcineva căruia să-i spun, şi trebuie s-o zic cu glas tare.

— Bine.

— Sunt însărcinată.

Florida se uită la tânără. Bobby îşi dorise un copil. Ea a trebuit să ia pe furiş anticoncepţionale ca să nu i-l ofere. Ştiuse, în momentul în care subiectul a fost adus în discuţie la modul serios, că el vrea un copil nu ca să-l iubească, ci ca să-l modeleze după chipul şi asemănarea lui, ca să-l facă să-i asculte poruncile. Ea ascunsese de el şi de privirea lui scrutătoare cât de mult putuse din firea ei adevărată, însă el considera micile părţi pe care ea le ţinea deoparte – gândurile, cântecele, plimbările zilnice prin pădure – ca pe o lipsă criminală de implicare.

Ca să supravieţuiască prăbuşirii societăţii, eşecului dolarului sau unui soi de apocalipsă meteorologică, Bobby credea că are nevoie de discipoli. Florida credea că, după ce i-ar face unul sau doi copii, ar ajunge s-o îndepărteze. S-o scoată afară din propria ei familie, din planurile lui şi, prin urmare, din viaţa lui.

Bobby lucra la o companie de asigurări din centrul Manhattanului, când Turnurile Gemene au fost lovite, ceea ce a schimbat totul pentru el. Şi-a dat demisia, şi-a vândut costumele şi s-a angajat chelner în Brooklyn, unde l-a cunoscut Florida. Ea era secretară la o clinică de acupunctură şi cânta într-o trupă feminină de blues. A fost atrasă de Bobby pentru că vorbea despre importanţa adevărului; era sclipitor şi citise mult, avea un fund sexy şi putea explica exact de ce capitalismul e rău. I-a spus că o doamnă de nouăzeci şi doi de ani din cartierul lor era evacuată din apartamentul în care locuise cincizeci de ani, doar ca să se poată înălţa un nou bloc turn şi cineva să facă mai mulţi bani. Era motivul pentru care nici Florida, nici vreunul dintre prietenii ei nu-şi puteau permite o asigurare de sănătate – industria nu avea nimic de a face cu oferirea îngrijirilor medicale, rostul ei fiind să stoarcă de la fiecare cetăţean suma maximă de bani. Precizia verbală a lui Bobby – cunoscuse atâţia consumatori de marijuana care arătau bine şi care îşi încheiau argumentele cu hei, frate, ştii ce vreau să zic, nu? – şi fundul lui frumos au înclinat definitiv balanţa.

S-au