dus împreună în Zuccotti Park, în prima săptămână a mişcării Occupy{12} şi au rămas acolo până când Bloomberg – fascistul ăla de mucava – a trimis camioanele de gunoi, patru săptămâni mai târziu. Bobby a făcut parte din mai multe comitete de planificare şi a fost adesea implicat în mitinguri. Florida a gătit pentru protestatari şi a împărţit pături, periuţe de dinţi, prezervative şi tampoane. De asemenea, s-a alăturat unei trupe. A fost partea ei preferată din acea toamnă: atâţia oameni buni, plini de speranţă, truditori, care îşi înălţau vocile pure, în cântare. Întotdeauna crezuse în puterea muzicii, însă acum avea dovada în faţa ochilor. Oamenii se schimbau, chiar îşi lepădau vieţile nefericite, înrobite, ca să vină în acest parc şi să cânte despre o lume mai bună. Cântecul lor le modela prezentul, ceea ce alcătuia un cerc complet, cum Florida rareori văzuse.

Avionul se smuceşte puternic, şi degetele Lindei se albesc când îşi încleştează mâinile de cotiere.

— Nu sunt pregătită pentru aşa ceva, zice ea.

— Aşa ceva, repetă Florida.

Şi în gând: Acesta este subiectul care defineşte femeile. Să aibă copii. O să-i ai? Poţi să-i ai? Vrei să-i ai?

— O să fie bine, zice Florida, apelând la experienţa ei actoricească pentru a-i insufla încredere tinerei, însă scepticismul ei trebuie să fi răzbătut la suprafaţă, căci iată-l acum oglindit în expresia de pe chipul Lindei.

5 SEPTEMBRIE 2013

Şcoala e la numai două străzi distanţă, însă Besa îi duce cu maşina.

— Ţăcăniţii şi proştii se vor ţine scai de tine şi îţi vor spune tot soiul de lucruri, zice, privind în oglinda retrovizoare. Însă până la Crăciun o să uite şi o să te lase în pace, aşa că trebuie să reţii că e doar ceva temporar. Reporterii au capacitatea de concentrare a unei musculiţe de oţet. Cei mai răi vor fi los religiosos; zâmbeşte doar, politicos, când îţi înşiră basmele lor şi apoi pleacă.

Lacey e pe scaunul pasagerului. Lui Edward îi pare ciudată, ca şi cum ar fi fost prefăcută în stană de piatră. În acea dimineaţă, când John era la baie, ea s-a aplecat peste masa din bucătărie şi i-a şoptit:

— Să înregistrez episodul din General Hospital, ca să ne uităm împreună după ce vii de la şcoală?

El a dat din cap că da, iar ea i-a reprodus gestul, cu o expresie serioasă. Se întreabă ce o să facă toată ziua, singură în casă, fără el. I se pare, judecând după postura umerilor ei, că şi ea se întreabă acelaşi lucru.

Observă că şi Besa îi aruncă o privire lui Lacey. Ziua de azi e importantă pentru ei, îşi zice Edward. Prin „ei” referindu-se la Lacey, Besa, Shay şi John, pe care l-au lăsat pe alee, făcând cu mâna după maşină, de parcă ar fi pornit într-o călătorie plină de primejdii din care s-ar fi putut să nu se mai întoarcă.

Edward se gândeşte la asta ca să-şi amintească de comportamentul persoanelor normale şi să-şi explice atmosfera stranie şi încărcată. O primă zi de şcoală, chiar dacă el n-a mai fost niciodată până atunci la o şcoală adevărată, nu pare mai dereglată sau mai nesigură decât oricare altă zi. Inima îi bate regulat în piept; aude păcănitul în cap; respiră.

— Înainte mergeai la biserică, mami, zice Shay.

— Înainte să-mi vin în fire. Am fost spălată pe creier în Mexic.

Shay se foieşte sub centura de siguranţă. Ea şi mama ei au petrecut trei zile ciondănindu-se pe tema hainelor pentru prima zi de şcoală şi, în cele din urmă, au ajuns la un compromis discutabil: Besa a ales o fustă roz creponată, iar Shay, un tricou de baseball albastru. Totuşi, Shay a lăsat-o pe mama ei să-i împletească părul de dimineaţă, şi Edward a urmărit procesul, pe treptele din faţa casei. Besa îşi vârâse adânc mâinile în părul lui Shay; capul fetei era dat pe spate, şi ţinea ochii închişi, răsfăţându-se ca o pisică. Mama şi fiica erau tăcute, lucru rar, şi întreaga scenă emana serenitate.

— Îl faci pe Edward să fie neliniştit, şi n-ar trebui să fie, pentru că, în şcoala asta, copiii sunt idioţi, zice Shay. Nu merită efortul. Eu ştiu cel mai bine – sunt cu ei de când aveam cinci ani.

— Nu sunt neliniştit, zice el, ştiind că niciuna dintre ele n-o să-l creadă.

— Erai mult mai câştigat cu învăţământul la domiciliu, îi zice ea. Să poţi sta acasă toată ziua, citind.

Edward ridică din umeri. Tatăl le-a explicat lui şi lui Jordan, foarte devreme, obiecţiile sale privind sistemul şcolar. „Nu e groaznic”, a zis Bruce. „E o traistă cu de toate. Dar sunt douăzeci şi cinci de copii într-o clasă, ceea ce înseamnă că procesul de învăţare este ineficient. Dacă eşti strălucit, te trage în jos faptul că ceilalţi copii nu ar putea ţine pasul cu tine. Şi, în parte, din cauză că sunt atâţia copii, şcolile sunt tratate ca nişte fabrici, sau, îndrăznesc s-o spun, ca nişte puşcării. Eşti aşezat în rând, mutat de colo colo când sună clopoţelul, o dată pe zi ţi se permite să alergi printr-o curte înconjurată de un gard înalt. Nimic din toate astea nu duce la o gândire profundă sau la creativitate. Începi să te afunzi într-un subiect şi atunci sună clopoţelul şi te scoate din el.” Bruce şi-a frecat fruntea, aşa cum o făcea când era agitat. „Înţelegeţi ce vreau să zic?” Jordan, de opt ani, şi Eddie, de cinci, au ridicat din umeri. Însă uneori, noaptea târziu, după o zi nesfârşită, cu exerciţii de matematică şi repetiţii la pian şi propriile gânduri, unul dintre ei spunea în întuneric: „Fac pariu că la şcoală ar fi mai bine”.

— Vreau să fiu în clasă cu Shay, zice Edward.

Poartă perechea de pantaloni gri şi cămaşa albă cu nasturi pe care i le-a pregătit Lacey. N-a recunoscut hainele, dar nu le recunoaşte niciodată. Lacey i-a cumpărat o garderobă completă după accident şi îl îmbracă altfel decât o făcea Jane. Înainte, purta culori vii, pantaloni largi şi tricouri rămase