Când opresc în faţa şcolii, Besa are o privire aspră.

— Pobrecito{13}, zice. Nu-ţi face griji, tu şi Shay o să fiţi împreună. Am avut noi grijă de asta.

Clădirea din cărămidă – care găzduieşte gimnaziul şi liceul oraşului – este enormă. Au oprit la intrarea în şcoala gimnazială; adolescenţii mai mari intră pe cealaltă parte şi fac ore doar la ultimele două etaje. Şcoala gimnazială ocupă jumătatea inferioară a clădirii. În timp ce intră, Edward îşi concentrează atenţia asupra spatelui lui Shay, în tricou albastru, şi se străduieşte să-şi menţină echilibrul – nu mai are nevoie de cârje, însă picioarele nu-i sunt încă la fel de puternice ca înainte. Aşteptările sale legate de felul în care arată o şcoală vin din filme, iar această şcoală e în conformitate cu imaginea pe care şi-a făcut-o. Două birouri lângă intrarea principală, pereţi cu faianţă, dulapuri dreptunghiulare şi rânduri întregi de uşi de clasă. E foarte diferit de locul în care şi-a petrecut Edward viaţa învăţând; tolănit pe canapeaua din sufragerie, citind în patul său, lucrând la matematică la masa din bucătărie, în vreme ce tatăl său pregătea cina.

Păşeşte cu grijă, în vreme ce copiii se ciocnesc unii de alţii, râzând şi trăncănind, pe coridorul lung. Se aud strigăte de avertizare din partea adulţilor, s-o ia mai încet, să fie atenţi, să-şi aştepte rândul.

— Copii! zbiară un adult. Potoliţi-vă!

Nu mi se adresează mie, îşi zice Edward.

Simte cum urechile îi pocnesc întruna. Apoi e într-o clasă, aşezat lângă Shay, privind cum un profesor scrie pe tablă formula ariei triunghiului. O ştie deja; tatăl lui l-a învăţat asta acum câţiva ani. După câteva minute, îşi dă seama că ar putea preda el însuşi această oră; pentru el, matematica e la fel de simplă ca respiratul. Apoi alte şiruri de bănci, în altă clasă, cu o profesoară îmbrăcată în mov, care pare să privească oriunde în încăpere, mai puţin spre el. Apoi o cantină zgomotoasă, în care Shay îl ajută să ducă tava, iar el ciuguleşte dintr-o ruladă de carne de aceeaşi culoare cu pantalonii săi.

Are senzaţia că e urmărit de un nor de albine zumzăitoare. Îl deranjează zgomotul; i se pare că ar coborî din tavan şi s-ar înălţa din podea în acelaşi timp.

Shay împunge cu furculiţa o chifteluţă de cartofi şi zice:

— Să ne prefacem că suntem în Sala Mare – şi despre Harry şuşotea toată lumea în prima lui zi.

— Eu n-am făcut nimic despre care să se şuşotească, zice Edward.

— Ai făcut la fel de mult ca Harry până în acel moment.

Când vede că el o priveşte în continuare, completează:

— Ai supravieţuit.

Ah, îşi zice el. Corect.

Tocmai iese din cantină, când cineva îl bate pe umăr. Întoarce capul şi vede un bărbat mustăcios, cu tenul închis la culoare.

— Domnule director Arundhi, zice Shay.

— Bună ziua, Shay, zice el. Edward, pot vorbi cu tine în biroul meu? îl întreabă, apoi se uită la Shay şi zice: Promit să-l aduc teafăr şi nevătămat la ora următoare. Nu-ţi face griji, domnişoară.

Edward merge în urma bărbatului pe coridorul aglomerat, apoi urcă două rânduri de scări, apoi străbate alt coridor. Aici copiii par mai mari şi distorsionaţi, şi Edward îşi dă seama că sunt la unul din etajele liceului. Vocile băieţilor sunt mai puternice şi mai profunde, şi când doi elevi se prefac că se plachează unul pe altul lângă el, Edward tresare. Totuşi, elevii coboară glasul şi îşi îndreaptă ţinuta când îl văd pe director. Câţiva îl salută, apoi se uită la Edward. Directorul Arundhi intră într-o cameră cu uşa din sticlă jivrată. Când uşa se închide în urma lor, zgomotul de pe coridor e înăbuşit.

Camera şi pervazul ferestrei sunt pline de plante de diferite mărimi, şi altele atârnă din tavan. Unele au frunze grase, altele sunt fusiforme şi înalte; două au floricele roz. Aerul miroase a pământ reavăn. În centrul acestei sere, biroul pare o greşeală.

Directorul Arundhi zâmbeşte.

— Îmi place să aduc natura înăuntru. Mă pricep un pic la grădinărit, explică şi îşi împreunează mâinile în faţă. Uite ce-i, Edward, de obicei, când ni se alătură un elev nou, anunţăm la difuzor la începutul primei zile şi le cerem tuturor să-i ureze bun venit. N-am făcut asta cu tine pentru că m-am gândit că n-ai avea nevoie şi nici nu ţi-ai dori şi mai multă atenţie. Dar am vrut să văd dacă e ceva ce aş putea face ca să te simţi mai bine aici.

— Nu cred, zice Edward, gândindu-se: Nu mă simt bine nicăieri.

Urmează o pauză, în vreme ce directorul priveşte peste capul lui Edward, probabil la tufa cu flori portocalii de pe fişet.

— În primăvară ai dat un test standardizat, zice. Tatăl tău a aranjat asta, cred. Punctajul a fost foarte mare – suficient de mare ca să sari peste o clasă.

Edward se îndreaptă în scaun.

— Nu vreau să sar peste o clasă. Aş vrea să rămân cu Shay, vă rog.

— Asta credeau mătuşa şi unchiul tău că o să spui. Şi aşa o să fie.

Bărbatul se uită la el, aşteptând, şi Edward îi mulţumeşte.

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, tinere.

Edward îşi ia inima-n dinţi, ştiind că urmează ceva legat de accident.

— Ce părere ai despre floră?

Are nevoie de o secundă ca să priceapă ce l-a întrebat directorul.

— Adică despre plante?

Directorul încuviinţează din cap.

— Fundaţia ecosistemului nostru.

În realitate, Edward nu se gândise niciodată la plante. Mama avea în bucătărie o plantă agăţătoare, dar lui i se păruse întotdeauna că face parte din mobilier.

— În fiecare an îi rog pe câţiva elevi să mă ajute să mă ocup de frumuseţile astea, îi spune bărbatul, schiţând un gest larg spre încăpere. Poate că ai vrea să fii primul meu voluntar?

— Bine, zice Edward, pentru că pare să fie singurul răspuns posibil.

— O să te anunţ când o să am nevoie de sprijinul