La terminarea orelor, Lacey şi Besa aşteaptă împreună în maşină. Sunt primele din şir, chiar în faţa uşii, ceea ce e un noroc, pentru că parcarea e ticsită de oameni şi de maşini. Besa îl priveşte lung.

— Azi te-au lăsat în pace, da?

El dă din cap că da şi urcă pe bancheta din spate.

Besa face semn cu mâna spre parcarea aglomerată.

— Vezi ce plictisiţi sunt toţi ţicniţii din oraşul ăsta, de se comportă ca şi cum ar fi văzut un OZN?

Nu greşeşte. Tot oraşul pare să fie prezent, şi toţi ochii din parcare sunt aţintiţi asupra maşinii lor. Trebuie să fie cel mai aşteptat sfârşit al orelor din toată istoria şcolii. Mame, taţi, bunici, mătuşi şi unchi şi-au făcut cu toţii apariţia. Au venit şi din afara oraşului ca să-şi ia acasă strănepoţii în prima zi de şcoală. Sunt adolescenţi care au înconjurat clădirea sau au dat năvală pe uşile şcolii gimnaziale ca să-şi ia acasă fraţii sau surorile mai mici pentru care, în general, n-au timp. Mulţimea se preface că nu se holbează, dar se vede de la două poşte că nu-i aşa. Vreo două persoane se zgâiesc cu neruşinare. Nenumărate telefoane sunt îndreptate spre Edward. Un tânăr e cocoţat pe o creangă, cu un aparat de fotografiat de tip vechi. Peste tot în jur răsună şoapte. Uite-l. Ăla-i băiatul. El e.

Edward observă telefoanele mobile şi aparatele de fotografiat şi îşi aminteşte numărul referinţelor pe Google. O sută douăzeci de mii şi unu. O sută douăzeci de mii şi doi. Trei, patru, şapte. Douăzeci şi doi, se gândeşte. Îşi imaginează o fotografie cu el în hainele scrobite, slăbănog şi tras la faţă. Apar noi şi noi versiuni ale acestei imagini. Şi le imaginează încărcate pe Instagram, Facebook, Tumblr, Twitter.

— N-au altceva mai bun de făcut? zice Lacey.

— Tâmpiţi, zice Besa.

Din cauza traficului, maşina lor înaintează în ritm de melc. O femeie care arată ca o bunicuţă blajină ridică telefonul mobilul şi dă un clic chiar lângă geamul lui Edward. Îi oferă un zâmbet în chip de scuză.

Besa apasă pe claxon, şi doamna tresare.

— Uite-l şi pe dentistul meu acolo, zice Lacey. Ştiu sigur că n-are copii.

Edward ar vrea să spună ceva, să le asigure că el e bine, pentru că ştie că sunt necăjite din pricina lui. Însă această zi pare să-i fi descărcat cu totul bateriile, şi pur şi simplu nu reuşeşte să deschidă gura.

— Hei, zice Shay, când maşina se îndepărtează, în sfârşit, de şcoală. Cu mine cum rămâne? Nu mă întreabă nimeni cum a fost prima mea zi în clasa a şaptea?

Tensiunea se risipeşte, şi cele trei femei din maşină izbucnesc în râs. Lacey trebuie să-şi şteargă ochii, atât e de dezlănţuită. Râd şi mai tare când trec pe lângă un şir de călugăriţe, la distanţă de o stradă de şcoală. Capetele din şirul de haine negre se întorc la unison spre maşină.

La cină, Lacey zice:

— Miercurea viitoare vine un camion de la o firmă de mutări.

John şi Edward se uită la ea. La cină au lasagna şi salată. Edward a pus la loc trei din cele patru kilograme pierdute şi, treptat, a început să ia mese normale. Uneori chiar i se face foame, şi întotdeauna e surprins de senzaţia că-l roade stomacul. Ştie că mătuşa găteşte în aşa fel încât să pună cât mai multe calorii cu putinţă în fiecare dintre îmbucăturile lui. Într-o dimineaţă, la micul dejun, John s-a plâns că laptele are un gust ciudat, şi ea a mărturisit că a pus în el nişte caju măcinat, ca să-l facă mai consistent. John s-a uitat la ea ca la o nebună, dar Edward a chicotit, al doilea râset de când avea trupul cel nou.

— Vă… ne mutăm?

Edward nu izbuteşte să-şi alunge din voce nota de spaimă.

— O, nu, îmi pare rău, se grăbeşte Lacey să-l liniştească. Ar fi trebuit să formulez altfel.

— Nu ne mutăm, zice John şi pune mâna pe umărul lui Edward.

— Cutiile din depozitul pe care l-am închiriat în Omaha – unde au lăsat transportatorii lucrurile familiei tale până ne-am gândit ce să facem cu ele – vor fi aduse aici. Lucrurile mari, cum sunt mobilele, vor fi vândute, însă lucrurile personale ajung aici miercuri.

— Unde vrei să le pui? zice John. Ar merge în pivniţă, cred. Nu trebuie decât să fac un pic de loc pe acolo.

— Mă gândeam să le punem sus, în camera lui Edward.

Lacey se uită la nepotul ei.

— Eşti de acord? E aşa de întuneric în pivniţă, şi cred că va dura până le vezi şi le organizezi.

Edward e nedumerit o clipă, înainte să înţeleagă ce i se cere. N-a dormit niciodată în camera copiilor şi nici n-o să doarmă, însă mătuşa pare să creadă că e a lui.

— Sigur, zice el. E bine aşa.

— Poate că vrei să ne uităm împreună prin cutii? îl întreabă Lacey. Lucrurile tale vor fi printre ele, desigur.

— Poate, zice Edward.

Se gândeşte la cutiile încărcate acum într-un camion, străbătând Vestul mijlociu, în după-amiaza târzie. Călătorind în direcţia greşită. Cutiile ar fi trebuit să meargă în linie dreaptă, din New York City la Los Angeles. În schimb, au făcut jumătate de drum, au rămas încremenite timp de trei luni şi acum au pornit înapoi. Edward îşi imaginează exteriorul cutiilor de carton, nu conţinutul lor. Şi le aminteşte în stive ordonate, în sufrageria apartamentului din New York, gata să fie luate. Mama petrecuse săptămâni în şir împachetând meticulos şi striga la băieţi de fiecare dată când îl prindea pe vreunul dintre ei că scormoneşte prin cutii, căutând o anumită cămaşă sau o carte.

Edward încearcă să nu se mai gândească şi să blocheze imaginea cutiilor şi a mamei lui, apoi cere voie să se ridice de la masă. În sufragerie, observă tableta lui John