rămasă pe canapea. Instinctul îi spune s-o înhaţe, s-o vâre sub braţ şi s-o ducă acasă la Shay. În schimb, rămâne nemişcat un minut, uitându-se la ea. Unchiul e acum singur în bucătărie, umplând cafetiera pentru a doua zi. Fredonează încetişor o melodie. John a început să facă jogging dimineaţa, ca să elimine toate caloriile suplimentare din mâncărurile lui Lacey, şi a descărcat câteva spectacole de pe Broadway care să-l însoţească la alergare. Acum i se întâmplă adesea să cânte un fragment din Fantoma de la Operă sau Hello, Dolly! În vreme ce urcă scările sau îşi umple castronul cu cereale.

— Nu plânge pentru mine, Argentina, îi spune lui Edward când băiatul se întoarce în bucătărie.

— Nu cred că e o idee bună să intru chiar acum pe internet.

Edward se opreşte, neştiind cum să continue.

— Sunt perfect de acord, încuviinţează John.

— Dar mă întreb dacă ar fi în ordine să-mi spui, din când în când, ce crezi că ar trebui să ştiu? Mă gândeam că ai putea să decizi tu…

Edward habar n-are cum să spună: Ştiu că urmăreşti online tot ce apare despre accident şi despre mine, fără să admită că a subtilizat o dată tableta unchiului.

John se reazemă de blat, cu braţele încrucişate la piept.

— Vrei să te ţin la curent, în mare, cu ce apare pe internet în legătură cu tine, dar fără să trebuiască să ştii sau să vezi nimic concret.

— Cam aşa ceva, da.

Unchiul îl cercetează cu luare-aminte pentru o clipă, ca şi cum ar încerca să-şi dea seama ce ar putea suporta să afle şi ce nu.

— Sunt sigur că ţi-ai dat seama că, deoarece ai început şcoala şi, prin urmare, ai revenit în atenţia publicului, vor fi o mulţime de fotografii noi şi, probabil, unul-două clipuri cu tine. Însă nu mă aştept să apară informaţii noi, Edward. Nu ceva concret. Oamenii vor susţine în continuare că te-au văzut în diferite locuri şi că te cunosc, aşa cum au făcut de la prăbuşire încoace, dar astea nu-s decât născociri.

— Unde cred oamenii că m-au văzut?

John oftează.

— Unde vrei şi unde nu vrei. Un bărbat era convins că a mers în urma ta şi a unui labrador galben pe Appalachian Trail, timp de câteva săptămâni. Înotai în Lake Placid, erai la unul dintre muzeele de artă din New York. Admirai priveliştea în Edinburgh.

— Shay şi cu mine am dat o căutare pe internet cu numele lui Jordan, se aude Edward spunând.

John rămâne tăcut pentru un minut.

— Nu-s prea multe despre el, nu?

— Nu.

— O să fac asta, zice John. O să-ţi spun ce e acolo, în anumite limite. Dar vreau să înţelegi că nu pot exista informaţii despre tine – informaţii adevărate – pe care să nu le cunoşti deja. Viaţa ta o trăieşti tu, în pielea ta. Nimeni altcineva nu are habar de nimic, iar internetul e plin de mari viteji şi de personaje jalnice care născocesc baliverne.

Se opreşte un pic, înainte de a adăuga:

— Mie îmi place la nebunie internetul, sau cel puţin îmi plăcea, dar nu-i locul în care să te duci în căutarea adevărului.

Edward aproape că întreabă: Dar unde te duci în căutarea adevărului? Însă întrebarea pare uriaşă şi îi este cu neputinţă să-i dea glas, aşa că spune noapte bună şi se duce la vecini.

În faţa ferestrei din cabinetul doctorului Mike e un copac bogat, cu frunze verzi, pline de viaţă. Trunchiul este de un cafeniu uniform şi vânjos. Pare mai „copăcesc” decât copacii din jurul lui, ca şi cum ar fi fost făcut pentru un film de către nişte recuziteri iscusiţi. Ideea că acest copac ar putea să fie fals îl încântă cumva pe Edward în adâncul sufletului. El însuşi se simte pe jumătate din plastic, înjghebat, programat oră de oră ca să intre în rolul „puiului de om care îşi revine după tragedie”. Când se aşază pe scaunul său obişnuit, priveşte peste umărul psihoterapeutului, către copac.

— Când îţi vin amintiri, sunt din avion sau dinainte? zice doctorul Mike.

— Dinainte.

— Înşiră-mi câteva lucruri pe care ţi le aminteşti. Poate fi orice. Frânturi, nu contează.

Edward închide ochii pentru o clipă şi vede caietul cu partituri deschis pe pian.

— Mă pregăteam să încep să învăţ o nouă partitură la pian. Se numea Scarbo, de Ravel, zice el.

— Nu ştiam că ai cântat la pian. Spune-mi despre partitură.

Edward se încruntă.

— Încă nu începusem. Profesorul a zis că nu e sigur că sunt pregătit s-o cânt. Avea tremolouri foarte repezi, o mulţime de salturi între octave şi game cu note duble în secundele mari la mâna dreaptă.

Edward se uită în jos, la palmele sale. Încheieturile degetelor se văd exagerat de albe pe sub piele. Nu par să fie aceleaşi mâini care au exersat la pian ore în şir în fiecare după-amiază. E convins că, dacă s-ar aşeza acum la pian, n-ar izbuti să cânte niciuna dintre compoziţiile pe care le-a învăţat. Îşi simte degetele altfel, şi de la prăbuşire n-a mai auzit în minte muzică. Nu e ceva la care să se fi gândit conştient, însă acum îşi dă seama că a aşteptat ca muzica să revină, ca pe un câine care a scăpat din lesă. Dar n-a revenit, şi n-o s-o facă. A dispărut. Eddie era cel înzestrat cu talent muzical. Edward nu este.

— Aşadar, cântai serios, zice doctorul Mike.

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

Edward ridică tonul spre sfârşitul frazei. Dat fiind că de obicei vorbeşte cu glas monoton în acest cabinet, sunetul îi surprinde pe amândoi.

— Să nu le spuneţi mătuşii şi unchiului, adaugă.

— Nu ştiu că tu cânţi?

— Cântam. Dacă au ştiut, au uitat.

Doctorul Mike pare că vrea să spună ceva, dar apoi se opreşte.

— Nu-mi place toată chestia asta, zice Edward.

— Care chestie?

— Înainte era bine. S-a terminat. De ce trebuie să vorbim despre asta?

— Nu trebuie s-o facem chiar acum, zice psihoterapeutul. Doar că nu vreau să-ţi blochezi toate amintirile. Faptul că sunt